Frunză cu patru anotimpuri,

În zbor peste Carpați,

Loc și-a găsit în timpuri,

Adăpost latin pentru daci.

Vânt a așezat-o-n meleaguri,

Cu doine, balade și dor,

Între hotare cu steaguri,

Și-o ciocârlie lângă izvor.

Pe scoarță scrijelind soarta,

Cu gândul la vremuri noi,

La Dunăre și-a stabilit vatra,

După amari ani de război.

Însuflețită-și duce suferința,

Cu limbul veștejit de soare,

Sub ceruri unde-i credința,

Că seva sfântă îi dă vigoare.

Frunza cu patru anotimpuri,

Și-a scris povestea pe columnă,

Un tricolor peste pământuri,

Sub care-și duce viața demnă.

Frunza cu patru anotimpuri,

Pe plaiuri latine stăpână,

De vreme legănată și vânturi,

Țara dacilor, ni-i mumă.

De ceva timp, Europa e cuprinsă, din nou, de populism. Cele care îl promovează sunt partidele extremiste, care printr-un joc politic perfid caută să obțină voturi din partea votanților naivi și cu educație precară. Cei mai cunoscuți populiști ai ultimului secol au fost Stalin și Hitler. Se cunosc și rezultatele activității lor, antrenându-și popoarele în adevărate genociduri mondiale. La noi, amintesc de Horia Sima, Corneliu Zelea-Codreanu, Nicolae Ceaușescu, Vadim Tudor și multă plevușcă de tip Cațavencu.

Populiștii europeni contemporani (Marine Le Pen, Matteo Salvini, Heinz-Christian Strache, Viktor Orban,Geert Wilders …) pun sub acuzare elitele societății prin discursuri demagogice, patriotarde, cu excese naționaliste. Succesul lor se cantonează, de regulă, undeva sub 10% ! Sunt și câteva țări europene (Italia, Austria, Polonia, Ungaria, Slovacia, Danemarca şi Finlanda) unde asemenea forțe au reușit să ajungă la guvernare, dar, cum era de așteptat, eșecul lor în a guverna pentru popor este tot mai vizibil.

La noi, paradoxul cel mare este că populiștii „sub acoperire”, Dragnea&Tăriceanu, aflați de doi ani la Putere, își justifică propriile eșecuri, arătând spre alții care, chipurile, i-ar sabota. Asta, în ciuda majorității pe care o dețin în Parlament. Ei nu sunt capabili să genereze legi corecte, care să îndrepta lucrurile pe calea cea bună. Din contra, efectele devastatoare ale propriilor decizii îi determină, după ce răul a fost făcut, să revină cu tot felul de modificări la modificarea modificării acestor legi și ordonanțe. Au reușit să facă varză legile Justiției, de și-au pus în cap românii nemulțumiți de scăparea infractorilor țării prin ordonanțe de guvern date peste noapte. OUG-uri date tocmai pentru a le justifica acumularea de averi și a le legaliza hoțiile.

Țopăiala fiscală n-a s-a dovedit deloc a fi în interesul românilor. De vină pentru involuția economică, în ciuda creșterii economice artificiale (prin consumul exagerat fără susținere reală), ar fi corporațiile, care ne aduc toate relele. Recent într-un discurs pentru proști, liderul Dragnea vorbea de E-urile care inundă România. Asta, în timp ce Autoritatea pentru protecția consumatorului și alte organe de control se află în subordinea guvernului dăncilian ! Chiar să nu-și dea seama Dragnea că, de fapt, se autoacuză ?

Sunt convins că știe, dar populismul tocmai pe asta se bazează ! Mulți români nu stau să gândească și înghit pe nemestecate mesajele populiste. Cele cu vitamina D sau înființarea aprozarelor sunt de tot râsul ! Cine i-a împiedicat pe agricultorii români să se organizeze timp de 30 de ani ? Cine a deființat CAP-urile ? Nu statul fesenist ?

De fiecare dată, în pragul alegerilor, mesajele populiste inundă piața politică. Unde au dispărut „economatele” din campania electorală trecută ? Tot un fel de aprozare, care au funcționat o lună-două, cât a fost necesar pentru păcălirea unor votanți ! Acum, vezi Doamne, hai să salvăm usturoiul românesc !

Se apasă corzile sensibile ale oricărui popor, naționalismul căpătând accente stridente. Numai că realitatea demontează mesajele tip „străinii ne vor răul” întrucât sunt instituții ale statului create tocmai pentru a veghea la contracararea unor astfel de intenții. De ce nu funcționează ? Sau funcționează și nu găsesc nimic în neregulă cu produsele vândute și serviciile oferite românilor ?

Neînțelegerea legilor economice obiective generează gravele greșeli ale guvernanților. Creșterea salariilor și pensiilor, fără o sustenabilitate economică demonstrate de specialiști, a dus la haosul actual. Inflația declanșată a condus la creșterea aberantă a prețurilor, covrigii scumpindu-se brusc cu 50 % !  

Ordonanța lăcomiei a condus la dereglarea cursului leului. Zilnic, apar efectele negative ale măsurilor luate fără cap. Dragnea dă înapoi și face tot felul de modificări, arătând cu degetul spre alții ! Ordonanțele guvernamentale (114, 7, 11), fără număr, sunt contestate cu argumente solide de către specialiști și de către cei afectați, poporul. 

Populiștii, însă, merg cu mesajele lor până în pânzele albe, chiar și atunci când tot ei sunt nevoiți să le modifice. Nu se știe de instituția demisiei, de onoare, de vreo recunoaștere a vinovăției …  

Opoziția are menirea de a arăta aceste greșeli. Și a făcut-o cu toate mijloacele pe care le permite legislația românească. Numai că aparatul mediatic aflat în proporție de 90% în mâinile celor aflați la Putere, au blocat claxoanele pe tonurile înalte acoperind vocile Opoziției din Parlamentul României. Limbajul interlop și de mahala a ajuns până sub cupola Parlamentului României.

Ultima gulgută a populiștilor, cea cu bugetul, a ajuns de râsul curcilor. Adică, tu aflat la Putere nu depui bugetul în luna noiembrie când era normal, potrivit legii, și ai tupeul să-l acuzi pe președintele țării că nu semnează aberațiile cuprinse în acest buget populist !?! Vasăzică, Dragnea și Tăriceanu dispar toată luna ianuarie în concediu și Johannis e de vină că nu există buget nici la această dată ?  

Cât de tâmpit să fii ca să nu înțelegi jocul premeditat al șobolanilor ?

ULTIMA ORĂ

OMAGIU LUPTĂTORILOR ANTICOMUNIȘTI !

A fost și Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti. Ați auzit vreo vorbuliță la posturile tv și radio, cum a fost, de pildă de Ziua îndrăgostiților ? ?Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist, au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată în care au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800.000 de oameni au murit. Să nu uităm, Ana Pauker era reprezentantul Moscovei în România acelor timpuri 1946-1952, acum proslăvită de filozoful de Waslui ! După aceea, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu au completat numărul. Un milion l-am pierdut în războiul dictatorilor Hitler și Stalin. Asta, ca să repunem istoria în dreptul adevăr.

Lista securiștilor pe http://www.cnsas.ro/cadrele_securitatii.html

Listă cu colaboratori ai Securității http://www.cnsas.ro/fosta_securitate.html

*

A apărut primele liste oficiale cu candidații la europarlamentare. Un + pentru ALDE, care se adaugă la minusurile fără număr. De reținut, că ei anunțat lista înainte de în începe strângerea semnăturilor. Cum să apari pe stradă și să strângi semnături, când nu ai prezentat lista oficială a candidaților ? Cine este fraierul care să mai semneze fără să fie în cunoștință de cauză ?

Consilierul meu, lelea Safta: „- Cu Norica și Daniel Barbu în frunte sunt perdanți băieții ! Mai e și Varujan Miruitul ! N-ar fi exclus ca ALDE să nu pupe Parlamentul U.E. ! Asta e !”

Al doilea partid este Partidul Național Liberal. Lelea Safta: „Chiar dacă Rareș a fost liderul tinerilor liberali clujeni și este un om de toată isprava, trebuia să aibă bun simț și să solicite locul al VI-lea ! Marian-Jean Marinescu trebuia să fie în primii 4. Siegfried Mureşan, Daniel Buda, Adina Vălean, Marian-Jean Marinescu, Mircea Hava sau Dan Motreanu sunt oameni de toată încrederea. Prin cine e reprezentată Moldova pe locurile eligibile ? Nu era mai bine ca pe primele trei locuri să fi fost un ardelean, un moldovean și un muntean  ?  Alt semnal ar fi fost dat electoratului român ! În loc de o locomotivă erau trei ! Păcat, PNL și-a dat iar cu stângu-n dreptul și va pierde atât în imagine, cât și din procente !”

Personal, aștept să văd lista șobolanilor roșii ! Oricum, liberalii au o mare șansă de a câștiga alegerile care urmează.

*

Văd că PSD&ALDE+UDMR și-au alocat fără nicio jenă, în ciuda vocilor din Opoziție, peste 150 de milioane de euro pentru buzunarele propriile partide, plus alte avantaje electorale.

Ca de fiecare dată, în cei 30 de ani, doar de noi, alegătorii, a depins extirparea cancerului fesenist (populist) de pe scena politică românească. Numai că a fost Duminica Orbului de prea multe ori !

Nici acum unii nu știu că PDL (PD) a fost trimis premeditat pe Dreapta. O mare cacealma pentru bietul popor român pusă la cale în laboratoarele feseniste ! Să vedem ce păcăleli pregătesc pentru alegerile care urmează.

Și, totuși, o minune s-ar putea întâmpla ! Românii pot să scoată România din miasmele fesenismului postcomunist ! Chiar dacă cei mai buni au plecat unde au văzut cu ochii ! În ciuda faptului că șobolanii au reușit să acapareze toate Puterile statului român (legislativă, executivă și judecătorească) într-o proporție covârșitoare, la care se adaugă mercenarii presei românești, trompete active bine remunerate de ciuma roșie fesenistă chiar și postul public de televiziune TVR.

Un sfat. Nu vă luați după sondaje ! Vreți înlăturarea cancerului fesenist care ne macină de 30 de ani ? 

Opoziția trebuie să facă campanie din ușă-n ușă ! Sunt peste 150.000 de potențiali candidați din partea Opoziției la alegerile din acești doi ani. Un număr uriaș ! Ei trebuie să convingă electoratul că partidul lor merită să fie votat.

Remember ! În 2014, la o prezență de 32% la europarlamentare, PSD&UNPR&PC au obținut 42,40% din voturi (18 locuri), PNL - 13,3% (5 locuri), PDL - 11,5% (4 locuri), PMP - 6,3% (2 locuri). 

Pentru eliminarea ciumei roșii, din politica europeană, prezența la vot trebuie să fie în proporție de minim 75%.

VOTUL – mai puternic decât glonțul !

suntem atât de tragici amândoi

deschide consignaţia de suspine când

devin etajul tău nocturn

                posteşte o zi apoi într-o oră

                analfabetă îţi voi injecta

sistemul periodic al elementelor

nu ceda starea de creier decât

surprizei asexuate a creaţiei

indiferent că naşti pe pitagora

sau o statuie pentru ştreangul care te reclamă

aşa vom pierde şopârla adormită

                între naşterile noastre

obosim şi târziu se face în noapte

auzi cum mai ouă mormintele câte-un strigoi –

cum se paricopitează filozofii

                mileniului

cum se acoperă sexele cu solzi

                sau cu frunze

cum nu ştii până la urmă care

e pasibil de etaj nocturn

sau nu, nu auzi cum respir

                în triunghiul bermud al iernii

te plimbi pe o coardă maxim întinsă

te va asasina reacţia atâtor substanţe

inoculate OK, îţi vei pierde

învelişul electronic iar eu nu voi

avea cui repara un

                scurtcircuit halstattian

numai scrisoarea călătorind spre tine buimacă

                numai la timpul trecut

                petrecându-se viitorul

ninsoarea-ncepuse deodată/ scrisorile-n silă veneau/ chemam uneori câte-o fată/ delirul lunar să-i predau/ hipnotică steaua polară/ mă tot îndemna să mă duc/ ningea ca un trup de fecioară/ pe crengi dezertoare de nuc/ treceau sărbători de zăpadă/ prin geamul odăii mascat/ iar lumea voind să ne vadă/ semna un final atentat/ deodată-ncetă să mai ningă/ iar fulgii se-opriră blocaţi/ veniseră lupii să-i lingă/ iar noi, la distanţa de-un braţ/ amanţi mai formali cu o toamnă/ mărirăm absenţa grăbiţi/ simţind cum din spate ne-ndeamnă/ gheţarii-n văzduh răstigniţi/ noi: două destine amare/ eu: cruce de drumuri pe-un deal/ tu: multaşteptată scrisoare/ să-mi ardă şomajul mental/ şi iată ce linişte gravă:/ ucis de tovarăşi îmi port/ cutia poştală bolnavă/ cu lanţuri legată de cord – scrisorile tale zac în alte cutii poştale

                temniţele mele într-o iarnă

când mă răsuceam pe aşternutul alpin al plecării

în vacanţa centrifugă ce-mi

                pârjolea sistematic omoplaţii…

munte ţi-a trebuit gâfâiam cu vocea lipită

de şira spinării

drumurile umblau ca nişte găini bete

şi eu le căutam cu lanterna

pe sub pătură prin rucsac prin hematiile

expuse în vitrina laşă a zilei

                (la spartul târgului – sânii tăi meschini

recent înfieraţi de dinţii clănţănind de frig)

porcule obsedatule iubitule zeule

mă strigai prin ninsoarea făţarnică

eram în cimitirul potrivnic artiştilor

n-aveam voie să umblăm goi prin zăpadă

Dumnezeu ne pedepsea la timp

eu mă rostogoleam în maimuţă şi tu

infinitule muribund de pe muntele-acela

venit de curând la poalele domnului semafor personal

apoi aceeaşi iarnă ca un colocviu

al morţilor pe care i-am iubit şi

din cauza cărora frica noastră atentă

a schimbat climatul de sfere într-un

aer sinucigaş

                într-o dietetică unghiularizare a roţilor

care se-nvârt

                se-nvârt

                                se-nvârt şi lângă care

                m-apropii de iarnă cu tine/ murind aritmetic, tăcut/ măslinul adoarme-n ruine/ confuz din final la-nceput/ de-afară ‘năuntru cresc stele/ constrânse de arme şi jar/ eşti una din axele mele/ când obligatoriu răsar/ tăcem amândoi pe-ndelete/ străini pe-un pământ cunoscut/ iar noaptea sub ochi ni se vede/ mormântul comun desfăcut/ eu ştiu că m-apropii cu jale/ de ruga-ngheţată în dor/ căci toate altarele-s goale/ iar zeii din temple ne mor/ absurzi ca statui destrămate/ ilogici şi magici şi goi/ cădem cu aceeaşi cetate/ în care-am luptat amândoi

apoi tu răspundeai altora

scrisorile urcau toate semitonurile iertării

lasă ceasul în stare de ebrietate

nu atinge şlapii canonizaţi mai bine nu intra

între zidurile uimirii mele: s-ar putea

să capeţi contur de caporal de schimb pe

frontiera dintre ochii noştri

eu rămân oricum aceeaşi eclipsă

perfectă aceeaşi partidă de pocker

jucată printre şuruburile stopului cardiac printre tot

felul de războaie înscrise la seral – mai bine, între

zidurile contaminate de stalagmite

nu-ţi aduce masca aburindă a pântecului tău

mai bine nu-mi vedea lordozele de pe frunte

uzinele haş-doi-o-ice clopoţind mărunt-mărunt

în orbite – masa dormeza valiza

buletinul anamaria poziţia neofascistă

a veiozei sticlele goale cloroformul

injectat în noaptea aceasta hai-huie

pe mine nu mă vedea scriind scrisori

care să-mi lumineze ultimul 10%

reţinut din cauza evenimentelor din altă ţară

Încerc să înțeleg ce se petrece

Cu lumea asta tristă, rea și rece,

Că de o vreme toate-s încurcate,

Nimic nu-s ca odată, așezate.

Se scurge timpul parcă trece-n zbor,

O zi, o lună, veacul, iute mor,

Acum ești tânăr, mâine nu mai ești,

Te uită lumea până și-n povești.

Și ca și vremea toate-s mestecate,

Vara-i ploioasă, toamnele-nsetate,

O iarnă numai zece zile ține,

Iar primăvară nici nu știi când vine.

Și ca și ele omul nu-i ce-a fost,

Cinstit, smerit, la locul lui, cu rost,

Închinător la sfintele altare,

Cu frica-n sân pe-a vieții lui cărare.

Azi este liber fie ce îmi vrea,

Rebel, nevolnic și-un tâlhar sadea

Că doar avere-n viață vrea să facă

Cât stă în lumea lui, de-acum săracă.

Aici să-i fie raiul, pe pământ,

Nu sus în ceruri unde-i cela sfânt,

El își trăiește clipa, nu vecia,

Și-apoi cu ea de-odat, nemernicia.

De-aicea vin mai toate ce-s în lume,

Păcatele ce-ncep să se adune

În tot mai mulți nemernici cu putință

Ce nu mai au în ei, pic de credință.

                  *

Uitatu-mi-ați sfințitul cer ceresc

Și legile ce vin din strămoșesc?

Ele v-au fost o pavăză în timpuri,

Cărarea ce va dus prin anotimpuri.

Întoarceți-vă iar la cum ați fost

În timpu-n care viața avea rost,

Fiți dar cinstiți, curați și omenoși

Sub umbră de credință, norocoși.

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume! Mahatma Gandhi

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.

Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.

Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.

Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!

Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.

La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm faire-play-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.

Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.

Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi..., şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

Iubita mea, am mai durat o seară

În plin acord de neuroni târziu

Am descântat la trupul tău chitară

Cel mai nebun tangou pe care-l știu

Sorbeam eternități din părul tău

Duceam la buze parcă un Graal

În care rezona acel tangou

Și germina un nou context astral

Bolnav de miazănoapte și sărut

Ți-am conturat întregul zodiac

Într-un șirag de perle după gât

Să mângâi zodii să sărut să tac

Ploua din nori galactici peste noi

Torențiale valuri de vecii

Acoperiți de stele în șuvoi

Muream treptat din ce în ce mai vii

Am rătăcit în dansul nostru par

Tot mai pierduți în timp și mai aprinși

Doar când a detunat un nor stelar

Ne-am revăzut staturile de inși

Ne-am depărtat și ne-am privit altfel

Redeveniți noi înșine cumva

Părea că încă mai pluteam în el

Și ți-am jurat că iarăși voi dansa

Cu tine dansul par din Antipozi

Prelung și unduios și sacadat

Ca o colindă-a cetei de irozi

Ingemănând femeia de bărbat

                 (Iar Cronicarul, neobosit, febril, ştiind că nicio medalie sau distincţie umană nu vor avea efect asupra eventualei posterităţi aşa cum probabil urmau să aibă scrierile sale, blestemând bolile ce-i secătuiau împu­ţinatul trup, cu slove apăsate nota:

                Posedăm cunoştiinţă pentru a nu ne uita unii pe alţii. Nu dăm importanţă oamenilor care nu ne pot fi utili, chiar dacă ei reprezintă quintesenţe. Lângă un bărbat şi o femeie, ce rost mai are un alt bărbat sau o altă femeie?

Mă întorc noaptea târziu. Urc scările bâjbâind cu mâinile după un punct de sprijin. După câteva încercări, reu­şesc să descui. Lumină n-am decât în baie, becul din cameră s-a ars, parcă e un păianjen mort. Lângă pat, mă împiedic de-o sticlă. Se răstoarnă şi după zgomot îmi dau seama că e goală. Iau sticla, ies în hol, ascult o clipă atent, apoi fac un pas şi o pun în faţa uşii vecinului. Revin în cameră şi mă culc.

Ne-am adunat entuziaşti, prefăcându-ne că avem talent, unii chiar emanam genialitate. Să facem ceva. Să minăm acele alterate curente literare, să trecem cu buldozerul peste acele cetăţi bătrâne. O, eram mulţi şi frumoşi, nespus de puternici şi răi când voiam să facem ceva. Am început să vorbim, să bem vinul cardiac al acelor timpuri. Apoi ne-am împrăştiat pe la casele noastre: mulţi dintre noi erau doar oameni şi nimic mai mult.

Oraşul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri şi parcuri înţepenite şi mi-e teamă să deschid o uşă universal recunoscută şi numită aşa – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin şi-mi iau un casetofon şi nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul şoselei şi nicio maşină nu mă izbeşte mortal, stau pe scaunul redactorului şef şi nu tremură în faţa mea niciun poet dis­perat pentru care banii de pe articole reprezintă singura şansă de-a trăi măcar omeneşte, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea niciun sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă şi aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău şi nici eu nu simt nevoia de-a-l face.

Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraş numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruţă de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâ­neţii mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? Aş putea construi sau aş putea distruge dar în folosul cui?

                Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân şi bat fără chef în uşa lângă care am scris aceste rânduri.

                – Intră!

                Şi intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAŞUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poştal protestează împotriva condiţiei sale scorojite. Poate că odată, poşta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor.

Plouă. De vreo 14-16 ore ploaia cade mărunt, stre­sant. Stau în pat, abia m-am trezit şi doresc să nu se mai termine cafeaua din pahar şi ţigara abia aprinsă. Am sen­zaţia că aş putea sta aşa la nesfârşit, până când va înceta şi ploaia desfrânată ca o vrabie fără pui.

Cetatea era în plină ascensiune, materialul şi spiri­tualul coexistau paşnic, emanând dulci efluvii de fericire publică. Belşugul îşi revărsa opulenţa peste palatele tuturor, anulând ideea antagonicelor clase sociale. Reflexele negative ale oamenilor dispăruseră cu desăvârşire.

                Au trecut astfel generaţii şi generaţii, ani şi ani de superlativă bunăstare până când, surprinşi, locuitorii au descoperit că se plictisesc îngrozitor şi de această insufi­cienţă a fost acuzat comandantul cetăţii căruia, de-atâta inactivitate, îi slăbise vederea şi-i căzuse părul.

                La început se cârtea pe la colţuri, apoi au urmat marşurile de protest şi greviştii foamei, câţiva exaltaţi, fără să ştie prea bine ce fac, şi-au dat foc în piaţa centrală… Când nemulţumirile au atins cote maxime, comandantul s-a ridi­cat de pe tron şi a coborât treptele de piatră care duceau la celula tainică, transmisă ca semn al puterii din tată-n fiu. A deschis uşa grea din metal indestructibil şi l-a eliberat, întristat, pe Artist.

Uneori, memoria se blochează. Cărţile se transformă în lagăre de exterminare, în inspirate văi ale plângerii. Se adună corbii tuturor câmpurilor de bătaie la ospăţul oferit de trupul tău, regele. Cazi în somn ca o piatră în apă iar cercurile concentrice te lipsesc de sprijinul prezenţelor. Te trezeşti halucinat şi bei un ceai. Ce-i al Cezarului, Cezarului să-i dai.

Prea multă trufie. Prea multă invidie. Prea multe legi pentru o omenire atât de mică. Se vorbea despre plura­litatea planurilor de conştiinţă, la acea masă. Printre teoriile zvăpăiate ale acelor indivizi mă strecuram eu, gândindu-mă că studentul care uneori mai trece pe la mine învaţă pentru examen, gazda mea îşi numără poate banii, amanta mea face dragoste, poate. Prea multă introspecţie. Prea dure au deve­nit negaţiile. Prea deşi au devenit înfrânţii, păduri imense de înfrânţi. Cu aparate sofisticate, unii filmează coloanele nesfârşite ale celor ce-şi caută neutralitatea.

Într-o zi, nişte indivizi s-au hotărât să vorbească mai tare, să arate lumii că ei sunt cea mai perfectă emanaţie a unui teritoriu numit, în virtutea unei vechi inerţii – ţară. Agenţiile de presă, înnebunite, au început să turuie în surdină, apoi tot mai tare, tot mai violent, urlete, ţipete, apoi a început revoluţia, apoi a venit apa aceea galbenă, băloasă, vicleană, care a înghiţit totul. Doar în vârful muntelui, omul care timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, s-a rugat pentru noi. Cuprinşi de entuziasmul dărâmătorilor de lumi, am uitat să-L răstignim. Aşa ne-am pierdut credinţa.

Zestrea anului 2000. Cetăţile, în căderile lor, devin puteri exacte. Şi eu? Simplu: tragic în naţionalitatea mea constructivă. Trăiesc. Ce-ai spus? Pune-te în genunchi. Eşti încă tânăr, poţi îngenunchea încă. Muzici fără scene te revendică. Să nu râdeţi. Sunetele se preling suspecte, în timp ce mulţi mă înşeală. Rezultatul e doar blazare sigură. Ceasul îţi pune condiţii. Poţi, totuşi, să faci zob ceasul; atunci devii învingător şi atunci ajunge.

Viaţa, moartea, iubirea, naşterea, toate sunt atât de simple încât noi, oamenii, simţim nevoia de a le complica pentru a ne demonstra utilitatea. Iată ce n-au putut sintetiza filozofiile de bâlci ale marilor şi naivilor noştri predecesori. A ne demonstra în faţa cui utilitatea? În faţa lui Dumnezeu? Pe el nu-L putem atinge.

Nouă înşine ne demonstrăm pe noi înşine. Bieţi limitaţi! Dacă am şti cât de singuri suntem, ne-am sinucide în masă.

E nevoie de un sistem de referinţă puternic, de un bloc de idei stabile, excelent configurate pentru ca un accidental vârtej de noţiuni să nu te ameţească. Un om a cerut un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Dar fiţi liniştiţi, lumea nu va fi răsturnată niciodată: nu există cineva care să ne ofere punctul de sprijin.

Idioţii, imbecilii, proşti, nebunii: iată-i pe cei care vor fi primiţi cu surle şi tobe în Rai. Pentru că ei nu-şi pun întrebări. Pentru că lumea lor are un sens exact, mecanic. Conştiincioşi, mănâncă, dorm, procreează, formează cozi în faţa magazinelor, vorbesc despre metodele de conservare a castraveţilor pentru iarnă; ţopăie de la o fericire la alta. Şi da, se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în diferite şi mărunte probleme. Nu clachează niciodată pe parcursul existenţei lor liniare. Nici nu ştiu că Raiul îi aşteaptă, de aceea umplu până la refuz bisericile. Bine că sunt mulţi, mulţi. Iadul este apanajul oamenilor inteligenţi. Ce discuţii profunde se încheagă printre flăcări şi cazane cu smoală!

E o dimineaţă dintr-acelea stupide când te trezeşti brusc din somn pe la 5.30 şi nu mai poţi adormi şi n-ai în casă nici un fir de cafea, nici un pic de băutură pe fundul unei sticle, ai doar ţigări şi-o silă imensă de ceaţa care s-a lăsat peste noapte; şi fumezi, gura ţi se amărăşte şi mai tare, arunci ţigara, aprinzi lumina, iei o carte… Ai face orice, numai să umpli golul morbid; trupul nici unei femei nu-ţi sfinţeşte patul şi astfel sentimentul că n-ai realizat nimic devine acut, incisiv, neîndurător.

Am băut o sticlă cu vin, apoi timp de o noapte m-am plimbat ca un strigoi pe străzi. În insuficienţa mea fizică nu mă pot dedubla şi viaţa ce-o duc este claviatura unui pian pe care se cântă cele mai sfâşietoare lied-uri. Am înţeles de ce înaintaşii l-au văzut atât de neînsemnat şi tremurând de frica propriei fiinţe pe om. Se fac zadarnice speculaţii despre măreţia şi genialitatea unor exemplare care, faţă de restul, sunt diferite până la sinucidere: în faţa lui Dumnezeu şi acestea devin simple culori vii grefate pe mentalitatea comună. Oraşul mi s-a părut absurd construit. E o dimineaţă în care dezamăgirile evoluează firesc, aprofundându-mi decadenţa. Mă simt bolnav şi chiar sunt. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de şocul pe care l-ar provoca această nouă stare a mea celor ce mă iubesc într-adevăr.

Stau în pat, sunt plictisit, dezorientat, veşted. Biblio­teca mi-a făcut rău. La întoarcerea din oraş, trecând prin parc, o doamnă m-a privit insistent, cu nedumerire şi – cred eu – cu disperare. O fi frapat-o tragismul din ochii mei căci mă simţeam ca o fiară hăituită.

Se va face ora de mers la lucru, apoi cea de venit de la lucru, apoi noaptea, ziua şi tot aşa la nesfârşit sau până la sfârşit. Am obosit scriind, opriţi, s-a spart o conductă de singurătate! Sentimentul inutilităţii, zic eu.

Mai bine s-adorm. Să-mi uit tăioasele gânduri lăcri­mate în bezmeticul umblet pe străzi. Simt o sfârşeală echivalentă cu statul în picioare un milion de ani. Ceaţa are un gust ascuţit. Cafeaua ordinară pe care o beau cu scârbă, cu scârba de tot a celui ce ştie că nu va realiza nimic din ceea ce şi-a propus cândva, în adolescenţă. Doar muzica, muzica aceasta infernală care mă scoate din minţi.

Se ştie că suferinţa e de natură divină – jertfa lui Isus imprimându-i o deschidere concretă spre lume. Dacă nu este trecută prin filtrul durerii, o operă artistică devine banal obiect de artizanat, cumpărat în trecere printr-o locali­tate străină. O bufonerie.

– suferinţa artistului adevărat nu este o suferinţă impusă, ea decurge din chiar focul creativ;

– autoflagelarea nu poate avea ca rezultat decât o operă falsă, tocmai pentru că e o metodă artificială de-a provoca durerea;

– o operă autentică presupune o durere naturală, provocată de interiorul artistului, de sinele lui, produsă de fiinţa lui şi nu impusă ei.

Ştiţi de ce cred eu că s-a răsculat cetatea de care vorbeam mai înainte? Pentru că lipsea condimentul social numit suferinţă. Dar, mă voi mai gândi la asta.

Cred că e timpul ca omenirea să dispară. Facem cu toţii pe docţii, pe nemaipomeniţii, construind din te miri ce nimic o problemă majoră în baza căreia flecărim voioşi, „teoretizăm”, cum ar veni, dacă ar fi să folosesc termeni ele­ganţi, „academici”. Iată de pildă un scurt comentariu asupra planurilor istorice care a lăsat gură-cască o comisie de exa­mi­nare a studentului îndrăgostit de subsolul putre­găios unde locuiesc:

Atât de multiple au devenit atitudinile asupra referinţelor încât noi înşine, datorită unui metabolism paradoxal, ne transformăm în simple abstractizări ale planurilor istorice. În urgenţa ei amuzantă, istoria antrenează aluviuni pe care nu le putem descifra ime­diat, care se sedimentează docile, se conservă pentru a se releva în momentul în care lumea este aptă pentru o astfel de asimilare. (Conştientizând această stare de lucruri, individul poate răsturna lumea şi fără legen­darul punct de sprijin).

Răsturnarea unei ordini presupune existenţa anticipată a unui alt cod valoric, certitudinea că există o oglindă care reflectă corect conştiinţa unanimă, altfel răsturnarea n-ar fi decât o continuare a vechii ordini. În sine, fiecare oglindă este doar imaginată ca fiind obiectivă iar asta explică tocmai relativitatea planului istoric. Luând drept definiţie afirmaţia de mai sus, devine evident faptul că nu poate fi cosmizat, planul istoric fiind un atribut strict uman.

Dumnezeu nu şi-a raportat niciodată condiţia la timp, El numai şi-a creat ierarhizări temporale.

Istoria este sinapsa individului cu timpul, ipo­teza neformulată dar resimţită global ca cea mai posi­bilă referinţă. Individul poate anula un plan istoric prin fundamentarea altuia. Asta demonstrează că nu istoria aparţine maselor (ea fiind contrară universului dezor­donat şi indiferentă la sinergiile mediocre) ci planul istoric, provocat de o personalitate distinctă.

Aşa arată marii oameni ai istoriei noastre: sis­teme atârnate de un plan istoric dinamic. Nu masele sunt importante, indivizii sunt importanţi, sunt re­ceptate sistemele participante la evoluţie, nu cele exte­rioare ei. Ajungând aici, unii au încetat să perse­vereze în distingere. Dar eu afirm: oamenii istoriei au ştiut că masele semnifică prin excelenţă dinamism şi şi-au salvat planurile istorice pe care le-au fundamentat şi provocat, inventând zig-zag-ul politic. Masele sunt, prin extensie, maximalizări ale necesităţilor; omul istoric le sintetizează, reproducându-le sub forma unui ideal comun iar idealul comun revendică din start un plan istoric în care să se manifeste, plan promovat ca gene­rator de soluţii instituţionale. Restul e doar nemulţu­mire formală, grevă sau chiar război (pornit din ino­cenţă) fie că afirmăm, fie că negăm. Analizat tehnic, planul istoric este o incoerenţă omenească, pur experi­ment, timp pierdut în calcule inutile, însă este singura părticică de istorie care ne este permisă.

Rezumând, masele percep calitativ doar planul istoric fundamentat de un om istoric ce îl şi exprimă, nu istoria, de aceea sunt nerăbdătoare, iresponsabile. Omul istoric ce îşi expune planul prin legi clare, liniare, fără subterfugii scuzabile la o adică, poate câştiga pariul cu timpul terestru, acesta funcţionând în concordanţă cu planul istoric. Meridianele celorlalte timpuri, cine ştie?…

                N-am înţeles ce i-a lăsat atât de perplecşi pe distinşii universitari, doar am vorbit în limbajul lor „academic”, folo­sind aceleaşi idei pe care le vehiculează zilnic în sălile de cursuri. Mai târziu am aflat: nu erau obişnuiţi cu astfel de sinteze care pică brusc în creier: asta îi paralizează.

                Unii s-au apucat să caute ascunzătoarea geniului care cu atâta zgârcenie se manifestă. Sărmani bătători de drumuri greşite! În jocul generaţiilor, acolo trebuie căutată genialitatea, în mişcarea rizibilă a timpului care permite câteodată ca o anumită perioadă să concentreze un grup spiri­tual format din oameni ce au capacitatea şi deschiderea necesare în receptarea artistului superior. A fi contemporan cu oameni pregătiţi să-ţi înţeleagă opera, iată vizuina secretă a genialităţii.

                Dar cel mai adesea timpul ne-a sabotat, curgând în sens invers sau numai diferit, ideea e aceeaşi; de obicei istoria, sau planul istoric, dacă vreţi să-i spuneţi aşa, o ia razna, oamenii îşi lasă baltă vechile ocupaţii învăţând la repezeală altele noi, tot felul de rataţi primesc tribune de la care vorbesc unui auditoriu inexistent, sisteme valorice se fac ţăndări, posibile genii cad în mocirla anonimatului.

                Se face târziu pentru fiinţe ca mine, un târziu care merge până la exterminarea fizică; spiritual nu mai exişti decât ca o decantare în propria fiinţă.

                Şi culmea, fiecare sabotaj de acest fel nu face altceva decât să toarne în aceeaşi matriţă, aceeaşi mentalitate. Oamenii ăştia care dintr-o dată îşi schimbă locul în societate nu sunt mai buni decât cei care anterior duceau turma societăţii la păscut: şi ei au nevoie de diplome care să le con­firme capa­citatea. De medalii, insigne, certificate, brevete. Ce-mi rămâne mie de făcut decât să experimentez indiferenţa, să-i privesc de la distanţa care-mi convine, să le înţeleg platitudinea? Onicofagii!

                Trăim într-o lume care nu mai stă pe elefanţi, balene sau broaşte ţestoase ci pe un maldăr uriaş de hârtii. Va veni un uragan firesc şi epoca semnăturilor, ştampilelor, ante­telor, birourilor, maşinilor de scris, funcţionarilor, secre­tarilor, şefilor de cabinete se va încheia într-o superbă zbu­ră­tăcire de acte. Deposedaţi de certitudinea hârtiilor, vom deveni cu toţii mici şi autentici. Primitivi. Reali.

                Să luăm efectele acestor schimbări de direcţie bruşte şi haotice care au adus deja omenirea la faliment şi care mă îndreptăţesc să cred că i-a cam venit timpul să dispară: să zicem, ca prim rezultat al neştiinţei de-a se descurca în propria ogradă.

                Vidul de comunicare. Fiecare categorie socială are, creat involuntar în timp, un limbaj propriu. Înglobându-le pe toate, limbajul înţelepţilor lumii se separă de celelalte deoarece transmite idee, nu opinii concrete. Iar masele au devenit, de-o vreme, alergice la idee. Cum să mai poată fi stabilită o legătură între limbajul maselor şi cel al învăţaţilor dacă cel de-al doilea nu poate fi limitat, categorisit, explicat într-un dicţionar sau într-un curs, stabilit clar printr-o hotărâre guvernamentală sau decret prezidenţial, blocat într-o semantică precisă şi astfel accesibilă? Cum să-ţi înţelegi condiţia dacă de bună voie ai acceptat să rămâi imbecil?

                Devalorizarea conceptului de credinţă. Explozia cultelor religioase a dărâmat din temelii fireasca idee creş­tină. Fiecare cult îţi arată o altă faţă a lui Dumnezeu şi astfel te trezeşti înconjurat de o ceată de reprezentări din care ţie, ca om, îţi lipseşte puterea de-a o „ghici” pe cea adevărată. Ce faci atunci, dai cu banul? Iată că, după ce te-a creat, S-a trezit că-L joci la zaruri. Ce de făţărnicie prin bisericile lumii!

                Lipsa unui ideal. Nu există ţară pe glob care să nu se afle „în tranziţie”. Pe acest cuvânt se bat monedele naţionale. Din peisajul marilor decizii lipsesc tocmai cele referitoare la tineri. Dar poate nu există nimeni care să înţeleagă că a crescut numărul infracţiunilor juvenile precum şi al adolescenţilor care, distruşi moral, cu proiectele de viitor sfâşiate, umplu crâşmele iubitelor lor patrii.

                Imposibilitatea revoltei. Fericirea, nefericirea, ura, disperarea, plictiseala, dispreţul, şansele, obsesiile, lupta, toate să-ţi fie privite cu indiferenţă obraznică de societatea căreia, pentru o clipă, i-ai atras atenţia. A vorbi de unul singur. A muri de unul singur.

                Ar mai fi destule. Însă, în ceea ce mă priveşte, acestea şi celelalte mă vor sătura într-o zi şi, eliberat, mă voi întoarce la capătul lumii. Porţile de lemn mă vor recunoaşte şi mi se vor deschide.

                Un oraş pustiu, îngheţat, mort. Obloanele s-au închis bănuitoare peste petrecerile din interiorul clădirilor. Era ora zero, eram singur pe stradă, mă durea capul. Atunci am învăţat ce înseamnă să iubeşti şi să nu fii iubit. Aşa a iubit şi Cristos mulţimea şi ea nu L-a putut accepta decât ştiindu-L departe; i s-a părut că atentează la arealul comod al legilor pe care şi le însuşise frenetic şi definitiv.

                De aceea ne speriem de simplitate. Când ne aflăm într-o situaţie complicată ne ambiţionăm, ne umflăm piep­turile, ne transformăm în luptători, în caraghioşi kamikadze. Lucrurile simple ni se par nefireşti. De ce să ne adresăm unul altuia cu „tu” dacă l-am putut inventa pe „dumnea­voastră”? Exersând noi posibilităţi de a complica tot ce e simplu, nu ne-am întrebat de ce spunem „Tu, Doamne”, în timp ce noi între noi, încântaţi de rezonanţa pompoasă pe care o degajă, ne tratăm cu impozantul „dumneavoastră”.

                Nu există profesori de revoltă. Manuale pentru astfel de studii nu s-au scris încă. Şi chiar dacă s-ar scrie, men­talităţile noastre care-au făcut un salt incredibil de la re­gistrul meditativ al măreţiei cosmice la registrul comic al alergăturii cotidiene n-ar presupune decât un jalnic statut de tocilar.

                Şi pentru că nici revolta, nici măcar dimensiuni ne­însemnate ale ei nu-şi pot găsi justificări viabile în actua­litate, sensul trăirilor artistice nu rămâne decât un sacrificiu de­monstrativ, un artificiu inutil în recuzita culturii „civilizate”.

                Marii creatori au fost studiaţi, dezmembraţi, spionaţi, operele lor au fost purecate bine, trecute prin filtre critice, puse faţă-n faţă sau în paralel, amalgamate, disecate… De-aici, marii creatori au ieşit terfeliţi ca naţiunile unei lumi care abia a scăpat dintr-un război mondial, dar şi-au câştigat o poziţie, o serie, un premiu Nobel, chiar dacă unii doar recunoştinţa postumă; ceea ce n-a împiedicat cu nimic stratificarea idioată, vorbind în sensul proiectării lor în conştiinţa universală.

                Un mare creator nu poate fi nici impus, nici sub­stituit unei culturi. Munca lui uriaşă poate lăsa fără respi­raţie un anumit conglomerat etnic; la fel de bine poate fi privită cu indiferenţă îndobitocită (de care ne izbim, din ce în ce mai des, pe toate străzile) de o etnie cu deschideri culturale diferite. A anula însă – deliberat sau premeditat – întreaga cultură este o dovadă de pierdere a vitalităţii unei naţiuni, un semn că trebuie făcută urgent o infuzie de sânge proaspăt în venele „masei populare”. Şi aici revin asupra punctului iniţial: fiecare mare artist este un revoltat: şi sunt atât de puţini aceştia încât ar trebui să-i ţinem sub cupole de sticlă, dacă puteţi înţelege la ce mă refer.

                Arderi şi sfere şi nopţi petrecute festiv. Fii dezamă­girea mea de ultimă oră, infarctul promis cu atâta tandreţe!

                Ne vom gândi la ziua de mâine, la zilele zilelor de mâine, la infecta noastră evaziune. Autonomi, ne vom şterge bocancii sau cum vor fi fiind încălţările noastre, apoi ne vom pregăti pentru viitoarele plecări. Pentru viitoarele disperări.)

Ca lumânarea satul meu se stinge,

El care-a fost vecie-n ăsta loc,

De-acum durerea sufletul mi-l strânge

Că n-a avut săracul meu, noroc.

Aici îl știu ai mei și toți ai lor

Și-așa-l știut-a moșul și-a lui moș,

Cu-a sale rădăcini ce-mi tot cobor

Spre cel străbun strămoș, din cel strămoș.

S-au putrezit la cruci în țintirim

Și altele s-au pus în locul lor,

De-aceea dâlma asta când murim

Pe toți ne-adună ia, ocrotitor.

Câți sunt aici? mai toți cât s-au născut

De la-nceputul lumii pân’ la noi,

Nici unul lipsă nu-i din cel trecut,

Fie el om de rând, s-au mai de soi.

De-acuma însă nici pe jumătate

Din cei născuți pe-aici nu s-or întoarce,

Că mult prea mulți s-au dus în zări departe,

Norocul pe acolo să-l încerce.

Așa că satul meu se pustiește

Și-aicea mi-or rămâne spre vecie

Câțiva bătrâni, ce știu a lui poveste

Și care mâine sigur n-or să fie.

Noi fără sat suntem deșertăciune,

O turmă-n patru vânturi risipită,

Rupți de pământ, de legile străbune,

De viața noastră simplă și tihnită.

Uita-vom datini, rituri și-obiceiuri,

Smeritul, cinstea, vorba înțeleaptă,

Bătrânul neam, hotarul, Domnu-n ceruri

Și doina noastră-n lacrimi mângâiată.

Ne-om aduna o mână la altare,

O alta la sfințitele morminte,

Vom fi străini în locul de născare

Și ne-om uita aducerile-aminte

Iar satul meu nicicând n-o să mai fie,

Cum tot a fost milenii rând la rând,

Loc născător de vise și vecie,

Ci doar clipita veacului trecând.

                    *

Mă-nchin în fața ta, mărite sat

Că ne-ai ținut milenii pe cărare,

Tu nici-odat la rău nu ne-ai lăsat

Și-ai fost la suflet leac, la fiecare.

Acum norocul tău ți s-a sfârșit,

Iar eu îți țin aprinsa lumânare,

Te-oi pune în cuvânt de povestit,

În lacrimi de durere, dulci-amare.

                   **

N-ainte de-a muri atât vă cer,

Să mă-ngropați în șintirim, sub vie,

Să fiu cu satul sub același cer,

Cum tot am vrut, vecie de vecie.

Revista "Conştiinţa"

Adresă de corespondenţă:

       Să ne amintim cu plăcere și multă considerație, munca autoarei Ligya Diaconescu și a colaboratorilor săi, doar sub aspectul a dării spre lumină și citire a unui număr remarcabil deAntologii bilingve:

*Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS 2011, ediție bilingvă română-engleză,                                                            

*Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS, 2012, volum bilingv în română-franceză,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lune, STARPRESS, 2013, volum bilingv în română- germană,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, SRATPRESS, 2014, bilingvă română-italiană,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS, 2015, bilingvă română-spaniolă,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRES 2016, bilingvă română-greacă,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STAPRESS, 2017, bilingvă română-rusă,

* Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS, 2018, bilingvă română-turcă.

Zilele acestea am primit din România,   nu mai puțin decât zece din exemplarele ,,ANTOLOGIA scriitorilor români contemporani din întreaga lume” exemplar bilingv română- turcă. Îmi este trimisă de Domnișoara   Doctorița Andrada Diaconescu, din Râmnicul Vâlcea-Olănești, un minunat suflet românesc,  care în puținul timp liber face lucrări de secretariat literar în cadrul acelui , ,,concern literar” - l-aș numi eu - STARPRESS, Canada, USA, România, Israel, Italia și corespondenți în întreaga lume.

Poate veți întreba cum de într-o antologie de 111 pagini pot încăpea scriitori din întreaga lume ? Răspunsul este simplu:  Sunt doar reprezentanți din întreaga lume, chiar dacă ar exista doar unul din fiecare continent. Menționez faptul că în fiecare din antologiile enumerate la începutul acestei prezentări se găsesc scriitori români de pe anumite meridiane ale globului pământesc dornici să comunice în limba română sau în traduceri, cu mama sfântă, glia română, de data acest printr-o antologie.

Acesti scriitori sunt români, ca noi toți, urmașii dacilor care prin   căutările lor curioase sau interesate au împânzit lumea , lăsând prin acele meleaguri din vestigiile de multe feluri ale patriei lor Dacia. Astăzi suntem uimiți de acele numeroase vestigii, fapte sau obiecte care sunt presărate peste tot în lume. Dar să nu uităm că acest popor a fost mult jefuit și astăzi ies la iveală acele bunuri antice, care au supraviețuit și care spre fala poporului nostru sunt recunoscute a fi de proveniență dacă, fiindcă arheologia și istoria nu mint.

Tot astfel și acei români care se găsesc prin enclavele românești ale lumii sau izolați în alte comunități, doresc, sau privind doar din punctul notru de vedere literar, semnalează prezența lor de acolo.

În această Antologie colaborează   scritori din USA: Mary Schmith, din Germania, Ausburg: Adalbert Gyuris și Terezia Bolchiș-Tătaru, din România: Mariana Popa, Camelia Florescu, Victor Manole, Nadia Urian, Rodica Calotă, Virginia Vini Popescu, din Canada: Melania Rusu Caragioiu, din Marea Britanie, Londra , Ionela Flood, din Canada-Toronto și România, Râmnicu Vâlcea, Ligya Diaconescu.

Dar pentru a obține o asemenea traducere în limba turcă au fost rugați, cooptați scriitori de etnie turcă de naționalitate română din România.  Se știe dintotdeauna că pentru o traducere din română trebuie să cunoști bine limba română cu toate nuanțele ei melodioase și altă condiție să fi nativ în limba în care vrei să traduci. Excepție fac cei școliți anume ca traducători la facultățile de filologie.

Cel care se încumetă a face traduceri, dintre noi scriitorii, știe cât de dificilă este această muncă și mai ales din română într-o limbă străină.

Oricât te străduiești tot apare topica română, tot apar niște cuvinte hazlii, precum cea care a intrat în gluma universală: traducerea cuvântului furculiță, în franceza   vorbită grăbit, s-a strecurat sub denumirea de pomină, ,, furculition”! Deci iată câte motive serioase și hazlii ne pot pândi, când cuvântiul rebel, căutat, nu ne vine ,, pe limbă”, cum zice românul.

Dar în antologiile bilingve și în cea de față s-au găsit traducători, ei înșiși scriitori, care au tradus în mod măiestrit chiar poezii   scrise în vers clasic, respectând atât metrica versului, precum și rima, sau reușind, pentru creațiile în proză, de a reda farmecul povestirii, autenticitatea proprie autorului.

In acest volum apar trei traducători : Aisun Murtaza, Pelin Savtak, Tunkay Savtak.

De ce au fost aleși acești traducători de etnie turcă, pentru această Anthologie ? Pentrucă orice traducre spre a fi sigur izbutită trebuie revizuită de cineva care vorbește nativ limba respectivă. . Traducerea este o artă în sine care poate influența mult valoarea textului original, ferindu-l de ce este mai grav, acela de a-l putea chiar deforma.

De aceea noi mulțumim traducătorilor acestrei Antologii de a fi respectat autenticitatea scrierilor noastre.

În această antologie mai găsim încă o ocazie de a mulțumi. De data aceasta Editorului, Olimpia Sava, Domnia sa fiind scriitoare și poetă.

Într-un format clasic de carte, de aproximativ 20/14 cm, Antologia română- turcă ne surâde în culoarea purpurie, purtând pe prima copertă datele spuse mai sus , iar pe coperta II, pozele color ale autorilor înconjurând-o pe Directoarea STARPRESS, Ligya Diaconescu.

Acum, după ce am vorbit în mare despre această Antologie româno- turcă, să deschidem cartea spre a vedea câte puțin din gândurile autorilor.

În prefață scriitoarea Mary Smith face o succintă caracterizare a omului și a artei Ligyei Diaconescu: ,, Realizările Ligyei Diaconescu în domeniul cultural și puntea de legătură creată pentru scriitorii români de pretutindeni, dar și pentru pictori, cântăreți, sculptori, etc., întâlnirile minunate organizate anual cu români din întreaga lume, sunt bine cunoscute și așteptate de participanți , ca o întâlnire în familie, în marea familie STARPRESS, cu emoție, dor și drag. La acestea se adaugă cărțile domniei sale de poezie și proză și antologiile realizate”… ( și în limba română, n.a).

Desigu, eu necunoscând limba turcă voi reda în materialul de față doar fragmente din creația autorilor numai din variantele românești,  spre a intra, destul de puțin, în ortizontul unei clipe din creația lor. Respectăm ordinea cronologică mergând romantic , agale, pe poteca gândului poetic.

Mariana Popa:

     din poezia ,,Lumina Pașnică”

Doamne! Mi-ai făcut Altar din Cuvânt

Am scris poemele tristeții,

dar lumina ce-mi trimiți în silabe

mă-nfășoară, în Paradis mă duce

.   .   .   .   .  .   .   .   .   .   .   .

și slova curge pe ale mele degete…”

Adalbert Gyuris,

   din: ,,În urma ta”

Gândul mi-e

Peste tot

Mai puțin

Unde ar

Trebui

Doar noaptea

Revin

Lână tine

Însă tu

Dormi

Camelia Florescu,

     din : ,,Nu tot se aruncă”

Am trăit, copile, într-o lume în care

N-aruncam nimica, totul reparam

Și din viața toată ca-ntr-o vindecare

Grâul de neghină bland îl separam

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Am trăit, copile, uneori nevoi

Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin

Am fost viața-ntreagă poate, fii ploii

Dar n-am dat o palmă nici unui creștin.

Melania Rusu Caragioiu,

     din: ,, Mi-e dor”

(inspirat din Cântarea cântărilor , lui Solomon)

,, Vino iubito, pe aripa serii

Te aștept cu cercei de cireșe albe și floarea miresei,

Să te sărut cu parfumul amărui al bujorilor albi,

Cu roua dumbrăvilor necosite,

Cu aburul pădurilor de brad…

Mi-e dor să plutim peste neant”

Ionela Flood,

     din: ,, Orizont”

Dezbrăcat de vise

ochiul flămând, crin încercănat

secunda tăioasă decupează savantă

castele de nisip înghițite de timp

Pe sub ape focurile blânde

călătoresc lumina troenită acoladă

Valul de stele coboară pleoapele îngerilor

ce vor să mă scalde într-un nou răsărit.

                             august 2009, Londra

Victor Manole :

       Din: ,,Iubește copile”

Iubește copile limba ta,

Iubește și cuvântul dor,

Iubește copile doine,

Iubește al tău popor.

Iubește copile vatra,

Iubește al tău izvor,

Iubește copile țara ta,

Și pe al tău tricolor.

Ligya Diaconescu,

     Din : ,,Germinație”

Ascultă cum răsare grâul

Cum printre sălcii trece râul

Cum crește iarba dimineața

Și curge-n stropi de rouă viața

Ascultă cum se plămădește

Un prunc din lacrimi de iubire

Și din ,,seminți” de nemurire

Când dragostea ne contopește

Încheind capitolul, spicuiri din POEZIE,   trecând la partea a doua din antologia noastră , la partea creației în PROZĂ, întîlnim aceiași sau alți scriitori care au optat pentru a ne prezenta pagini de proză poetică în versiune veselă sau plină de amar:

Nadia Urian,

din: ,,Povești din sat ..Speranța”

,, Te uiți la el. Un băiețel de nici unsprezece ani, bine făcut, cu niște ochi frumoși și expresivi cu zâmbetul pe buze. … Nu se putea să nu-l preferi dintr-un grup de copii, să vrei să-l mângâi. …Tu, ca tu, dar cățelușa când îl căpăta după poartă îl lingea bucățică cu bucățică răsplătindu-l pentru faptul că el nu se ferea de ea. O lua de după gât și se răsturna într-o parte pe iarba moale din curte, lăsând-o să-l guste parcă, nu doar să-l iubească.

Ce făcea câinele când pleca copilul ? Era jale. Era disperare. Alerga de la o poartă la alta, lătra într-un fel a chemare, alergând în galop la toate porțile, să nu plece. Să mai rămână… Parcă te ruga pe tine să-l ajuți.” …

Rodica Calotă,

   Din: ,,Lacrimile”

… ,, Mă aflam într-una din acele zile precare, în care bunica ne tăiase câte o ceapă și ne-o pusese într-o pungă de plastic, lângă un colț de turtă . Și, cum aritmetica îmi crea nervi la stomac, am simțit o nevoie sfâșietoare să mă înfrupt din modestele mele merinde. Nu mai știu cine m-a pârât că mănânc, știu doar că m-am trezit cu un uragan lângă mine și ceapa mestecată gata a zburat din gâtlej, printre bănci, direct la tablă sub forța dosului de labă pe care l-am primit peste maxilar. N-am mai luat niciodată pachet la școală”…

Terezia Bolchiș Tătaru,

       Din : ,, Destin și Destine”

               (fragment)

… ,,Batjocura tovărășească asupra intelectualilor, pregătiți chiar de ei, în Amfiteatrul Facultății de Drept din București… Se petrecea în anul 1956, când poetul Radu Gyr era arestat a doua oară și condamnat la moarte pentru poezia ,, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane !”. Critica literară a consemnat ulterior că nu este cunoscut ca un poet să fie condamnat la moarte pentru o poezie ! Dar iată că la noi ca la nimeni ! Prin scursurile societății românești moscovite, a fost posibil ca și tot ce a urmat.”

Redăm mai jos din poezia respectivă in consemnarea autoarei:

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane

   de Radu Gyr

Nu pentru o lopată de rumenă pâine

Nu pentru pătule, nu pentru podgoane

Ci pentru văzduhul tău liber de mâine

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

5. Și ca să pui tot sărutul fierbinte

Pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane

Pe toate ce slobode’ți ies înainte

Ridică-te Gheorghe , ridică-te Ioane!

6. Rudică-te Gheorghe , ridică-te Ioane

Pe lanuri, pe funii. Pe sfinte ciolane

Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

                             A consemnat Cecilia Costin (alias TBT)

Virginia Vini Popescu

       Din : ,,Sunt fiică de veteran”

… Este dureros să amintesc că, din familia mea, rude aproipiate, frați și cumnați ai tatălui meu – ,,cei care au dus războiul”- au rămas ,,pe câmpul de luptă în Basarabia”( fratele tatălui meu- Stelian Alexandrescu) sau au venit acasă schilodiți de gloanțe și purtători de schije în trup. Frumoșii tineri, falnici și sănătoși, plecați în lupta pentru țară, loviți de tragedia vieții au rămas imobilizați pe viață (cazul unchiului meu Petre Iorgulescu- invalid de războiu) sau și-au oblojit durerea schijelor și suferința situației lor până la moarte ( fratele tatălui meu – Alexandru Alexandrescu - ,,luptător pe ambele fronturi”, medaliat). …

                                                           *

Preocupările spirituale, lirice, ale poeților emană din splendoarera plaiului miotitic , din iubirea candidă, din credința srtămoșească . Întocmai cum în Basmele Românilor învinge întotdeauna binele , în aceste poezii firul gândirii se tremină prin optimism.

Este, însă și ceva specific românului de a-și însuși sarcina de Sisif și de a rostogoli tăvălugul vieții spre binele său și al celorlați oameni. Este uneori greu de înțeles cum un popor prietenos și blajin poate deveni atăt de putertnic prin voința sa atunci când viața i-o cere.

Dar în existența noastră și aci în Anthologie sunt sublinite, în revers și fațetele pline de obidă, durere, nedreptate , oprimare, căzute ca un blestem asupra poporului și plaiului nostru. De data acesta am putea spune că urgia descrisă în paginile acelorași basme cu nimb de binefăcătoare a adus în prim plan și iadul suferințelor la suprafața pământului, răspândind-o în chip dantesc de hain peste noi, peste tot ce era al noatru, și peste mulți ani viitori de suferință, de care mereu încercăm să scăpăm.

Nu există, în sfera gliei noastre străbune, în cântecul poeților săi, nici o rămurică, nici un strop de ploaie, nici un nor, nici o floare , nici o iubire, nici un dor și nici o suferință care să nu fi fost cântată în graiul său de acasă , oriunde s-ar găsi el, acel poet, scriitor.

Această antologie abundă de lirismul optimist al poetului liber în cugetul său și dornic de a comunica și altora s din simțămintele sale, dar și de spasmul durerii prin care a trecut glia și neamul nostru de nenumărate ori, de astă dată consemnate și prin Antologiile noastre bilingve.

-doamnei Gabriela POPESCU-

trece prin viaţă ca un afluient,

printre câmpii oltene curge-n vale

şi intră blândă-n marele torent

cu care spre vecie se prăvale.

parcă-i un braţ al Dunării surori,

sau poate-i Jiul când e calm şi cîntă…

din ochii ei răsar spre lume sori,

sub fruntea ei mari gânduri se frămîntă.

din satul ei de dor şi nostalgii

doamna olteancă – un izvor de carte,

în glas cu doine şi cu poezii,

cu Omul ei…a emigrat…departe.

departe…s-a născut pe-aici din nou.

printre străini învaţă altă limbă.

glasul ei blând e parcă un ecou

care prin altă lume o colindă.

hai Gabriela…cîntă-n limba ta!

pe-aici mai sunt români de omenie.

nici noi...olteanco, nu putem uita

acolo...în Carpaţi...o Românie.

o Ţară sfântă-n care ne-am născut.

o patrie...de-acum imaginară.

un colţ de rai cu-o casă şi-un sătuc

pe care zbirii le împresurară.

pe-aici înveţi din nou să rîzi...să cînţi.

românco tristă,  cu-n samar de carte,

îţi dau un leac: de dor când te frămînţi

tu speră...că izbânda  nu-i departe!...

iubito odăile tale s-au înverşunat în creierul meu.

iubito – globuri mari de dimineţi şi amieze îmi desfigurează

carnea hei tot felul de iubite defrişând algebre

sau ascultând ţipătul schilod al poeziei

nu-mi bobinaţi singurătatea cu scrisorile voastre

capul meu nu-l capturaţi ca pe un glob suspect

se cade să mint când sunt în reflux

când vă transport în larg scrumierele pline de ură

iubito eu remorchez îngerii ucişi pe-nserat în europa

                îmi spăl îmi apretez îmi calc îmi împăturesc

                viaţa pentru un turneu în odăile tale.

                în vecii vecilor amin.

şi aripa dulce-a iubirii ne va legăna visele

steluţele albastre de pe zări

floricelele batistuţele danteluţele. şi numai cepele

degerate îmi vor aminti că am scris versuri bune.

cafeaua năpârleşte în ceaşcă. vai de mine

s-a spart o conductă de singurătate! şi eu cu

floricele/ danteluţe/ batistuţe. să-mi plombez repede

tristeţea căci de azi nu-i aşa – sunt căsătorit.

Vouă, ce ne țineți viața îndulcită cu de toate,

Păcătosul nostru suflet, asta vă va spune-n soapte.....

             TU EȘTI

Tu eşti fiorul ce m-aprinde

Şi mă ridică spre divin,

Surâsul care nu se vinde,

Îmbietorul roşu vin,

Eşti taină-n veci nedezlegată,

Nectar de floare dulce-amară,

Cel vis sub bolta înstelată,

O şoaptă care veşnic cheamă,

Un rai din clipe desfătate,

Divinul strâns într-un sărut,

Durerea inimi-ntristate,

Speranţa din cuvântul mut.

Curata roua dimineţii,

Polenul dragostei în vânt,

Norocul din cărarea vieţii,

Şi umbra scrisului cuvânt.

Balsam la înimă amară,

Vioară aşteptând arcuş,

Bănuţ de aur din comoară,

Vecia prinsă-ntr-un ţăruş.

Dulceaţa vrajei din iubire,

Smerita rugă pusă-n gând,

Suav parfum de amintire,

Şi-un tainic suflet,..lăcrimând.

               AŞTEAPTA-MĂ

Aşteaptă-mă că vin din nou diseară

Să umplem cu iubire nopţi de jar,

Să-ţi fac divine clipe, că afară

Se zvârcoleşte iarna-n Făurar.

Cănd vom aprinde focu-n şemineu

Şi caldul său ne va topi-mpreună,

Îmbrăţişaţi pluti-vom, tu şi eu

Prin lumi ce au luceferi în cunună.

Ne-om îmbăta cu şoapte de iubire

Şi-om pătimi ca doi amanţi focoşi,

Ca să păstrăm în dulcea amintire

Nebunii ani trăiţi, nemincinoşi.

Nu suspina cănd dimineţi se crapă

Că fi-vor încă seri nenumărate,

Când însetatul vine şi se-adapă

Cu ale tale toate lacrimi neuscate.

Vor fi aceste nopţi de catifea

În cele vremi ce încă or să vină,

Licoare aburindă de cafea

Şi-o amintire tainică, divină.

dar nu uitarea sparge timpanele celor ce

orbesc sau ucid în locul acesta incolor

în care numai singurătatea contează

în care doar apostolii au curajul să devină martori

nu uitarea – ci pentru fiecare o târfă care moare

ştergând cu părul ei picioarele spălate

ale dreptcredincioşilor creştini nu uitarea – ci chiar moartea

                şi în nici un caz altceva. aşa se urcă

muntele unei alte condiţii umane

                pe cadavrele lor minunate

pe trupurile lor ca nişte zaruri şase-şase trec înspre Golgota/ semnelor de ceaţă dându-le dolari/ incorecte faruri luminează grota/ colcăind de târfe veşnic fete mari/ între sâni au paturi de mitralieră/ se topesc nebune armele-n călduri/ tremură de silă fetele de seră/ deocamdată n-are rost să le mai furi/ deocamdată târfa a oprit războiul/ dezertând, soldaţii au iubit-o crud/ comandantul oştii joacă tontoroiul/ pe o jumătate magică de nud/ geamurile ţăndări libertăţi oferă/ muzicanţii cântă despre afonii/ se topeşte încă o mitralieră/ pe câmpia arsă-a sânilor dintâi/ am parcurs nesigur câmpul de bătaie/ armele-n rugină rătăceau deja/ pe-un morman de săbii – putrezind în ploaie/ iubea moartea târfa şi iubita mea/ zaruri şase-şase convergeau spasmodic/ fetele de seră abdicau la rol/ totul era tragic – totul era logic/ numai lângă tâmplă am simţit un gol/ în imensa pace semănam ruină/ un pistol organic mai funcţiona/ şi-am murit deodată fără nici o vină/ lângă târfa lumii şi iubita mea care atât

de aţâţător se dezgolea încât a devenit

soţia mea – apoi o degradantă respingere a devenit

                în locul acesta în care nu mai contează

                cine pe cine ucide care pe care-l iubeşte

noi, aici, privind spre strada cealaltă întotdeauna

                vom găsi ceva de răstignit. de pildă

                azi am ucis îngerul

i-am prins aripile în cuie pe bârnele neputinţei noastre

şi acum oale şi ulcele umplem cu sângele

care se prelinge din el. noi nu eram aşa

noi eram nişte oameni cuminţi şi purtam cravate

după moda ştreangului. duminica ne-o petreceam

cu mâinile susţinând cerul ce avea zi liberă

în restul săptămânii munceam, făceam copii, uneori

ne rugam pentru iertarea păcatelor

eram paşnici sensibili idioţi. domiciliam.

alteori eram solicitaţi pentru revoluţii. le făceam.

prin mica publicitate vindeam maşini televizoare

canapele covoraşe de cauciuc nutrii mobilă

valută lăzi frigorifice cumpăram casetofoane

porumbei apartamente videorecordere

medicamente chitare aparate de umplut sifoane…

mişcarea de rotaţie a pământului continua.

şi deodată aţi venit.

(într-o dimineaţă, în timp ce susţineam bolta comună

ne-au împuşcat pe toţi pentru că eram cu mâinile sus.

acum se învinuiesc orbeşte într-o lume

în care cerul nu mai există, într-un loc în care

                culorile au uitat să se schimbe.)

ÎNSFINŢITA

Te-am răstignit pe crucea visărilor din noapte,

În mutele cuvinte ce spusu-le-am în şoapte,

In clipa veşnicită ce vine din trecut,

În fierbinţeala gurii şi-n dulcele sărut.

În calda-mbrăţişare atâta aşteptată,

În tremurul fiinţei şi-n lacrima curată,

În ruga-n sfiiciune la Maica Născătoare,

În tainiţa din suflet, în slova din scrisoare.

În toate tu de-apururi eşti veşnica icoană,

Jertfelnica durere ce geme într-o rană,

O aripă de înger ce-n măreţii se-nalţă,

Divinul care-nvie grăuntul cel de viaţă.

Uleiul ce-mi adapă a candelei feştilă,

Cuvântul ce mângâie iertarea pusă-n milă,

Luceafărul ce cheamă spre lumile cereşti

Şi tainica minune din toate câte-mi eşti.

Eu fi-voi doar ce-a umbră ce creşte-a ta mărire,

Ce-a ramă de icoană-n altarul de iubire,

Iar pentru câte toate ce încă îmi vei da,

Te-oi săruta pe pleoape şi-ţi da-voi viaţa mea

               AȘA TE VĂD

               Motto:      

                  ,, Pentr-un suflet, care-n taină, din trecut, din lăcrimare

                    Îndulcit de-o amintire, se va face-nfiorare’’

               Eşti rază de lumină ce cobori,

Eşti soarele ce iasă dintre nori,

Eşti lacrima fierbinte pe obraz

Şi umărul de sprijin la necaz.

Eşti floare de cireş în primăvară

Ce se deschide-n alb, a câta oară,

Să bucure pe cela cu păcat

Când pentru veşnicie l-ai iertat.

Ulcior cu apă eşti pentru-nsetat,

Şi pernă pentru cel ce-a înoptat,

Toiag pentru drumeţul călător

Şi aripă de pasăre în zbor.

Eşti stânca cea de mare sărutată,

Izvor de apă rece şi curată,

Şi leacul care-nchide arsa rană,

Bănuţul dat din suflet, ca pomană.

Icoană eşti pe tâmplă de altare,

Sămânţa de speranţă ce nu moare,

În toate eşti o tainică minune,

Eşti ziua cea de azi, şi cea de mâine.

            Deși cu o pregătire și cu o activitate profesională destul de străine de literatură, dar cu o aplicație profundă spre filosofie (este absolvent al unei facultăți de profil), Nicolae Vălăreanu Sârbu are știința și măiestria de a-și îmbrăca ideile, gândurile și tot ceea ce simte și îi animă inima și sufletul în „cuvinte potrivite”, dovedind un har al comunicării cu supra de măsură.

            Cunoașterea indeniabilă a tuturor ramificațiilor lexicale și a tot ceea ce înseamnă reguli ale comunicării, completată cu o capacitate impresionantă de a exprima idei și concepte în forme laconice și sugestive, îi caracterizează întreaga operă lirică încă de la primul volum publicat în anul 2010 („Ferestrele nopții”), el având darul de a descoperi frumusețea lucrurilor banale cărora un om obișnuit nu le acordă atenție, de a revela semnificațiile delicate ale vieții prozaice. El știe mai bine decât mulți alții să combine acele „boabe de mărgăritar”, cum numea cândva cuvintele, cu atâta măiestrie, încât recunoști în persoana sa Poetul, gânditor, visător, filosof, adică așa cum însuși îl vede ca pe „nevăzătorul închis în sine,/omul cu gândurile dispuse pe verticală/într-o coloană prin care urcă visele”, aflat în permanentă luptă cu trecerea inexorabilă a timpului și cu propriul sine în căutarea adevărului, a luminii, a frumosului și a absolutului, deoarece „Poetul își cautꞌ-un loc de vază/cu muzele cuvântul să-și alinte/și-n ziua ceruită la amiază,/adună-n poezie haruri sfinte”.

            Fiindcă „poezia adevărată este arta sufletului, este lumina pe care întunericul nu o poate distruge, este un mesaj de dincolo de lume ca îndemn la viață” (Gheorghe A. Stroia), Nicolae Vălăreanu Sârbu ne oferă un nou volum, „Insomnii de lumină”, publicat în anul 2018, la Editura „eCreator” din Baia Mare, a cărui tematică diversă reprezintă un tot al imaginilor, al amintirilor și al gândurilor unui poet interesat de unitatea în alteritate a vieții, a lumii, a propriului sine implicat în cele mai diverse aspecte ale existenței.

            Ceea ce m-a impresionat din capul locului au fost emoția evocării satului natal și regretul că acesta este din ce în ce mai depopulat („oamenii locului din ce în ce mai puțini”), satul care îi amintește celui plecat de mult timp spre alte zări de „toate nostalgiile copilăriei”, când colinda hai-hui prin „măguri și prin pădurile de vis”, ascultând trilurile armonioase ale păsărilor și admirând „stelele aflate în același loc/în care le-am lăsat pe acoperișul veacului trecut”. Emoția și bucuria revederii consătenilor săi sunt stările sufletești trăite la întâlnirea cu locurile natale în care „livezile satului sunt părăsite și azi mă iubesc” și în care „sătenii rămași mă recunosc” („livezile satului meu”). Alteori, eul liric se simte „un străin veritabil/ce nu-și mai recunoaște locurile”, dar nici nu mai este recunoscut, căci „oamenii se întreabă cine ești și ce cauți”, fiindcă timpul i-a produs „schimbări neașteptate”. Recunoscându-l pe cel care, revenit în satul natal, încearcă „să intre în pielea fragedă a copilăriei”, oamenii „se luminează la față” și „ascultă cu plăcere/orice noutate venită din afară” într-o lume închisă, părăsită, fără nicio cale de comunicare în care s-a transformat satul cu doar câțiva locuitori, rămași acolo „ca niște apostoli”.

            Copilăria petrecută „în pădurea de salcâmi înfloriți” într-o atmosferă estivală este perioada cea mai luminoasă din viața sa, un „miros de flori de salcâm” trezindu-i „amintirile care cad în târziul ochilor”, dar și bucuria retrăirii acelei epoci fericite, când „concertul sui-generis” al păsărilor este ascultat cu aceeași „plăcere lăuntrică și eclatantă” dintotdeauna („mai presus de cuvinte”). Dăruit de muze „cuvântul să-și alinte”, copilul de altădată, ajuns poet, nu-și va uita „satul cu țăranii obosiți de somn” și simte că are datoria de onoare să nemurească „trudnica pornire pentru pământ” a acestora și să rememoreze faptul că „grădina-i înflorită-n taină”, iar merii devin simboluriale sălașului mitic, ca topos al tradițiilor ancestrale perpetuate de-a lungul tuturor generațiilor ca niște „haruri sfinte”, și ale căror fructe devin simboluri ale cunoașterii și, totodată ale reînnoirii, ale reîntineririi, așa cum se simte poetul ajuns pe meleagurile natale după amar de vreme („poetul”). Totodată, natura îi este alături, este în sufletul său, comuniunea cu aceasta fiind ceva firesc, din moment ce, aflat în pădurea al cărei foșnet reverberează în inima sa, fiind „numai ochi și urechi/la pândă” pentru a nu pierde cântecul minunat când „frunzele vibrează/cu nervurile întinse la soare” („eu le ascult cântecul”).

            Același copil de cândva, ajuns matur, trăiește un acut sentiment de nostalgie după pădurile care-i ofereau adăpost și loc de joacă atunci când constată dispariția acestora din cauza inconștienței oamenilor, clamându-și regretul pentru „pădurile de altădată/în care mi-am lăsat copilăria”, în locul lor rămânând doar „pietre colțuroase”, fără a mai avea „măcar pomi pe margini,/să-și lase umbra pradă odihnei” („unde-s pădurile de altădată”). Poemul este, în același timp, un fin reproș adresat celor care au tăiat pădurile din interese mercantile, ignorând cu bună știință consecințele dispariției „oceanului verde”, omul fiind „nevoit să ducă soarele în șa”.

            Plecat la oraș, fiul satului întâmpină dificultăți în a-și afla rostul, trăind un sentiment al dezrădăcinării de sorginte poporanistă când mărturisește, dureros, că „mă caut pe unde n-am fost niciodată,/nu știu să-mi găsesc în altă parte rădăcini”, căci „la porțile orașului” hălăduiesc atât „saltimbanci” și „semănători de vrajbă”, cât și „oamenii de bine”, aceștia din urmă trezindu-i eului liric nu numai dorința, ci și încrederea că cei dintâi „vor fi luați de furtună/își vor găsi cerul în mocirla vremii/fără urme de stele” („la porțile orașului”). Necunoscut de ceilalți, eul liric trăiește senzația că este un venetic ajuns pe nepusă masă în orașul indiferent la trăirile sale, căci „oamenii nu mă știu/orașul mi-e străin” și, singur, se simte „închis în cercurile concentrice”. Aflat în această stare, iluzia că poate fi acceptat de „orașul străin” se destramă, așa cum „diminețile așteaptă cu rubinul pe buze/ploile verii să înlăture praful/de pe catapeteasma pământului”, metaforele fiind semnificative pentru speranța deșartă într-o viață luminoasă în acest nou mediu urban. Așadar, acest vis nu se poate împlini și „totul e o iluzie” („oamenii nu mă știu”). Nici măcar poeții nu-și mai află locul în „orașul cu ochi de pisică”, ei căutându-și sinele „rătăciți în tavernele pline de dragoste”, iar versurile lor sunt „inutile pentru cei ce nu citesc” („orașul cu ochi de pisică”).

            Atunci când poetul își caută sinele adâncindu-se în propriul suflet („Nu-mi văd aripile/de pasări/și tânjesc cu ochii ațintiți/la un zbor care spintecă norii”), trăindu-și propriile simțiri pentru a le da, zadarnic, un nume, are toate șansele să nu mai nimerească drumul spre lumină, spre adevăr, spre absolut. Dar CUVINTELE, îmbinate cu măiestrie și cu har artistic, îl scot pe poet la lumină, fiindcă arta, în general, și creația lirică, în special, au puterea să-l înalțe deasupra timpului, să-i asigure eternitatea prin capacitatea lor expresivă, să-i umple solitudinea și să-i alunge dezamăgirea provocată de neputința de a atinge absolutul: „Când o să revin îți las cuvintele/pe hârtie/să-mi păstrezi fiorul vieții/în memorie” („nu-mi văd aripile”).

            Tristețea, nostalgia, mai ales solitudinea sunt sentimentele trăite de-a lungul unei vieți pline de încercări sau măcar de neîmpliniri. Toate se află sub semnul timpului care „face pauze să treacă/în pământ, urne de oseminte”, fiindcă unii oameni „nu văd când clipa se frânge” și „primesc singurătatea în sânge”. De aceea, „singurătatea, liniște durută” este starea peste care domnește de-a pururi „eternitatea, regina schiloadă” („singurătate, liniște durută”).

            Sufletul poetului este luminat de iubire, aceasta fiind și calea de a se desprinde din mrejele solitudinii, de aceea se îndreaptă spre femeia aleasă „cu iubirea pe buze”, bucuros și lecuit de orice angoasă, simțind că „acum trăiesc bucuria/înstrăinată de răni/vindecate de teamă” („cu iubirea pe buze”). Portretul iubitei este creionat din câteva tușe din care nu lipsesc elemente ale mediului casnic, deoarece ea „are sâni cu miros de pâine/care nu-mi lipsesc din privire,/se coc într-o vară de iubire” și, bineînțeles, ale naturii, din moment ce sentimentul atât de cald freamătă în același ritm cu firea când „se deschide într-o floare dimineața pe rouă,/în părul ei locuiesc fluturii albi/și atunci îi număr cuvintele roșii/în petalele trandafirilor îmbobociți” („o pedepsesc din dragoste”). Se observă ușor că poetul are măiestria de a îmbina motivele cultivate cândva de romantici, reprezentate de elementele naturii, cu motivul cromatic. Roua, ca simbol al fertilității naturii, este harul care înflăcărează sufletul poetului, iar culoarea roșie ne duce cu gândul la faptul că picăturile de rouă fac să înflorească „petalele trandafirilor îmbobociți”, aceștia simbolizând chiar sufletul, inima, în fond, iubirea curată. Albul este culoarea purității și, totodată, cea a zorilor, acel moment al zilei („dimineața pe rouă”) când visul depășește realitatea, „fluturii albi” reprezentând ghirlanda pe care i-o va oferi iubitei ce-i va deveni mireasă. Combinarea celor două culori, alb și roșu, înseamnă, de fapt, evoluția iubirii de la idilă, de la primii fiori, la cea împlinită.

            Fantezia creatoare, libertatea spirituală și vioiciunea plăsmuitoare ale poetului se revelează în toate poemele, fiind capabil a-și descoperi și exprima infinitudinea stărilor sale afective care tresaltă la orice stimul din afară și îl fortifică în homerica luptă cu timpul necruțător, așteptând cu seninătate apropierea morții, care, pentru el, nu înseamnă extincție totală, ci „trecerea în alte forme de viață”, deoarece „rămâne o himeră plăcută/în care unii cred și speră” („cunoaștere și recunoaștere”).

            În singura poezie cu formă fixă, „glossă”, poetul se arată interesat și de aspectele cotidiene, prozaice ale vieții, poem unde luciditatea caracterizează omul care, analizând realitățile din țara aflată și după atâția ani într-o perpetuă tranziție, constată condițiile sociale în care trăiesc „și bogatul și săracul”, cu deosebirea că „unul gustă coniacul/celălalt e-ntr-o lentoare”, condiții deloc faste și aducătoare de bunăstare. În condițiile în care „lumea e un joc secret/mai marii lumii-l joacă/nimeni nu știe concret/ce-i îndeamnă, ce-i provoacă”, și în țara noastră se observă imposibilitatea unei existențe demne, lipsa omeniei și a înțelegerii, motive pentru care poetul îl îndeamnă pe om să ia aminte ca „orice vrajă de te cheamă/lasă-ți gândul în cuvinte/de credință ține seamă/prin fixarea altor ținte”. Îndemnul la onestitate și blamarea jafului de orice fel („Nu te-ntrece în hoție,/Are un capăt și norocul”), a corupției („Sunt prea multe șiretlicuri/Care leagă și dezleagă,/Dacă banii-i dai în plicuri/Ai o șansă să te-aleagă”), evidențiază revolta poetului împotriva tarelor acestei societăți în care demagogia stă la temelia politicianismului („Vorbe sunt și vor fi multe/Mintea omului s-o împuie,/de promisiuni s-asculte/când e neagră, albă nu e”), căci „lumea este așa cum este;/plină ochi de neofiți/ce se vor zmei în poveste,/tu privește-i în oglindă/prin hoție cum se plimbă”.

            În acest volum, Nicolae Vălăreanu Sârbu este un poet modern, nu numai prin prozodia care încalcă toate regulile clasice, ci și prin imaginarul poetic, fondul ideatic al poemelor surprinzând dihotomia viață-moarte, eternitatea timpului, dar și trecerea lui ireversibilă, în ciuda căruia umanitatea se perpetuează prin generații și generații. Sunt prezente dragostea în toate ipostazele sale și, bineînțeles, natura, mai ales în universul rustic patriarhal, unde omul se simte în toată plenitudinea stărilor sale lăuntrice, trăind la cele mai înalte cote fericirea, bucuriile vieții, comuniunea deplină cu firea care îi oferă cu generozitate toate binefacerile și în mijlocul căreia își uită necazurile și își împlinește toate visurile. Numai un poet dăruit cu har artistic poate surprinde aceste aspecte ale vieții, iar Nicolae Vălăreanu Sârbu o face cu supra de măsură, fiind o voce a liricii românești contemporane despre care sigur vom mai auzi și pe care îl vom citi cu plăcere.

Poetul (1)

sunt străinul aprig rătăcit în vers
nu am masă, casă, alt drum am ales 
cel dintâi plecat rătăcind pe drum
sprijineam o cruce, un gând, un nebun