A POEM FOR HEALING

(for Olivia)

I looked out the window...

...The snow is melting today,

And while the sky is at glow,

I wish: “the pain will go away”.

There is a time for all, they say...

Don't despair, don' lose hope,

You, little shiny soul, I pray,

This day, will be a better day.

The Healing Hand, The Love,

Descending from up high above,

Is sending you, oh, precious one,

A Victory, already won.

Have Faith and keep on praying,

Sweet child, you're here to win,

You are the hero saying:

“The healings just begin!”

LUMINĂ DIN LUMINĂ

Nu mă-ntreba,

Ce am făcut cu viața mea

De am trăit-o,

Ori, de-am risipit-o!

Lumină din lumină

Adevăr din adevăr...

Sortita-am fost

A le-nvăța pe toate!

Pe toate, câte-n lună și în stele,

Să mi le-adun comori visate.

Lumină din lumină

Adevăr din adevăr...

Oare-am trăit deplin,

Numai o viață... în divin?

Un infinit de vieții

Și incă și mai mult...

Lumină din lumină

Adevăr din adevăr...

O, pe cărarea vieții mele,

Cu aripi poleită,

Am invățat iubirea... în puritate:

Dragostea nemărginită.

Lumină din lumină

Adevăr din adevăr...

--------------------------------------

NOTĂ: Atașez doua poezii pe care le-am scris de curând. Una este în limba engleză, dedicată unei fetițe dragi mie, Olivia, care la momentul respectiv, era în Philadelphia, pentru transplant de T-cells, un tratament pentru leucemie. Pe 21 februarie a.c., când i-am scris poemul, fetița era încă în mare agonie. După o săptămână de dureri, coșmar pentru ea și părinți, pe data de 12 martie 2019, fetița a fost „free of leukemia”, adică s-a făcut bine! Am trimis poemul unei prietene de familie al fetiței să i-l citească... Nu știu încă dacă i-a parvenit ei, Oliviei, dar probabil că i-l voi trimite și prin alte surse. Aceasta este mica istorioară a poemului meu ”Healing for Olivia”.

Poezia „Lumină din Lumină", am scris-o, cumva, ca o joacă... dar precis că aceea „Lumină” de care vorbesc, mă învăluia atunci într-o aură anume. Și sper din inimă să mă însoțească mereu. Dumnezeu este nemarginit de bun și eu am certitudinea ca doar prin El și prin Dragostea Lui infinită pentru noi, vom putea mereu să devenim mai buni și să creștem unii prin alții.

Marcela PEEBLES-LUNCAN

Port Rowan, Ontario, Canada

15 martie 2019

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri, și nici când ochii-n lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis ! ” – Radu Gyr

   Scoțianul David Hume a fost un filozof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh în 1711 și a murit în 1776. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei 1754- 1761).

   Cunoaștem că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale : „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”.A murit liniștit și fericit.

   Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

   L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

   Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” – este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.

   O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filozofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. A respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator, că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.

   Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei și impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.

   Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

   Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

   Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751). Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

   În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, stăpân a 30.000 de volume, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filozofice și literare.

   A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldură de toți.

   În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă - de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.

   Filozoful român Petre P. Negulescu (1872-1951) aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filozofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filozofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

   Pe măsură ce cercetările avansează, filozofia se dovedește a fi necesară științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

   Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filozofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.

   În contemporanitate, un profesor universitar din Arizona a pus sub semnul întrebării sentimentalitatea lui Hume, spunând că atunci când sentimentaliștii sunt excesiv de satisfăcuți, este pur și simplu pentru că nu și-au supus convingerile unei reflecții suficiente asupra sentimentelor, punându-și totodată întrebarea: „Este moralitatea mai mult ca matematica, sau ca frumusețea?”. El crede că ar putea să ne îngrijoreze modul rezonabil al sentimentalismului care nu poate niciodată să critice cu succes instituțiile sau practicile existente, întrucât poate fi prea mulțumit sau conservator. Probabil a făcut abstracție de ultimele descoperiri ale Fizicei cuantice.

   Fizica cuantică a reușit să ne explice că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în trup. Dacă până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai puternic emiţător energetic din trupul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice, acum se știe că inima generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului, că ea este înzestrată cu inteligență – „inteligența inimii” – , că inima interacţionează atât cu trupul cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează, transmițând informații la distanțe mari, prin emoțiile pe care le produce. Iar sentimentele umane izvorăsc din inimă și influențează puternic realitatea în care trăim. Sentimente ca : Iubirea, iertarea, compasiunea, ura, dezbinarea, etc., produc modificări atât în trupul nostru, cât şi la cei din afara noastră. Filozoful francez Michel de Montaigne, spunea încă din secolul 16 : „Simțurile au toate această putere de a porunci rațiunii și sufletului nostru”. Un secol mai târziu, Blaise Pascal spunea că în sinelelui află tot ce vede la Montagne, că „toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor”, deoarece…„Lecoeurases raisonsquela raisonneconnaitpas”.

am un spiriduş în buzunar

care-mi dă talent şi spor şi har.

nu îmi cere plată…eu l-ascult

c-am semnat contract mai dedemult.

el îmi cere să fiu dur dar drept. 

mă supun – că sunt băiat deştept.

vrea să-i dau la cap unui pungaş.

eu îl şterg din viaţă…bate-l-aş!

mi-a certut adesea să mă-nsor.

i-am făcut hatârul, domnilor.

de-mi cere să divorţez – o fac;

sunt femei ca broaştele pe lac.

m-a rugat să nu mai beau…că beau.

eu i-am replicat că sorb cât vreau;

un poet ce nu bea-i dobitoc,

vinde-l pe trei lei la iarmaroc!

cică să iau premii literare,

Herder…Nobel, unul chiar mai mare.

el nu ştie că în emigrare

capeţi CIUCIU după-a ta plecare.

mi-a promis că-mi face o statuie

dar s-aduc colivă şi tămâie.

zice spiriduşul: - eu convoc

să te plîngă mulţi poeţi - ad-hoc.

spiriduşul meu crede, săracul,

că-o să-mi lingă careva – caimacul,

dar îi  spun eu dintr-ai vieţii sorţi:

-bă…poeţii mari sunt născuţi morţi!

nu-i adevărat

acum nu mai ardem în serie

ci în lanţ – a spus maria

dar aici va fi un munte, aici o lele ioana, am spus eu

aici va fi o columnă, aici o invazie de lăcuste

aici se va naşte Isus, de-aici vor pleca oamenii-n lună…

să vedem, am mai spus, mai trebuie triunghiul bermudelor

şi campionatele de volei, războaiele,

aurul şi marii poeţi. aici un podium pentru vorbitori.

un om care să inventeze becul electric.

altul să dea foc bibliotecilor. elefanţi piramide pompieri

suc de roşii bere patine cu rotile clor meridiane fosile

ţari în rusia şi sultani în turcia. da, şi biserici.

şi marele zid chinezesc. cometa halley. plictiseala.

muzica şi cerşetorii, lozincile. ceapa verde. oho,

sunt multe de făcut…

TĂINUITELE   IUBIRI

Tăinuitele iubiri

Poartă miere-n amintiri,

Iar pe suflet, picurate,

Lacrimi multe, înfundate,

         Neştiute, neuitate,

         Doar de tine numărate.

Petrecutele iubiri

Fă-le vis de amintiri

Şi le lasă-n voia lor

Să colinde călător,

Iar la porţile ştiute

Să oprească, să-mi sărute

       Ochii ceia-nlăcrimaţi

       Ce-s pierduţi, dar nu-s uitaţi.

Când uitatele iubiri

Scormonesc în amintiri,

Fă din ele vin-pelin

Şi mi-l picură puţin

         Peste sufletu-mi târziu

         Să-nfioare-al meu....pustiu.

                 ***

Îndulcitele iubiri,

Frământatele-amintiri,

Foste-s viaţă şi trăire,

Nestemate-n nepieire,

       Leac la suflet, mângâiere,

       Căzătoare arse stele.

               PICURI DE LACRIMĂ

Picuri de lacrimă

Rouă-s ce pier ,

Nopţile-n patimă

Stele-s pe cer .

Vreau reîntoarcerea

Zilei ce-aştept ,

Dulce-i renaşterea

Visului drept .

Fie-ţi cărările

Câmpuri cu flori ,

Facă-ţi iubirile

Nopţi de nesomn .

Arse-ţi-s buzele

După sărut ,

Mari îs cuvintele

Gestului mut .

Tainic durerile

Fost-au ce-au vrut,

Iar împăcările

Nou început.

…şi ca Serghei Esenin

                   mi-am dat uşor nevasta.

pe la parşive jocuri

                  adesea m-am tot dus

şi mi-am pierdut consoarta

                  întâi…şi-a multa oară;

acesta-i adevărul

                  ce lumii nu l-am spus.

eu aruncam cu zarul

                   naiv ca o fecioară

ce n-a fost la tavernă

                  nicicând - în viaţa ei.

de fapt şi eu - ţăranul

                  abia spărsesem gheaţa

şi-acum dădeam năvală

                  ca zimbrii – la femei.

odată…manuscrisul

                  l-am pus în joc, la miză

dar barbugiul nopţii

                 de loc nu s-a temut

şi-a dat ”ca la Brăila”,

                 a strîns toţi cocoşeii.

eu am rămas ca prostul,

                 sărac lipit şi mut.

prin târgul tinereţii

                pîndii altă nevastă,

mai intelectuală,

               cu bani în portofel

şi…fuga… la tavernă

               am dat cu zarul iarăşi

iar curva mea – neşansa,

               m-a potcovit la fel…

am scris volume multe

               şi cocoţat pe glorii,

pe toţi poeţii lumii

               eu îi scuipam în cap,

dar iar m-am dus la jocuri,

              că dracul este negru,

şi mă frigea în sânge

              mai vechiul handicap.

femeia…pasageră,

             n-avea arţag la mine

iar ochiul ei de vampă

            rînjea după amanţi,

şi am pierdut-o-ndată

            că fără să regrete

s-a aruncat în braţe

            la alţi masculi galanţi.

…taverna azi e-nchisă

           şi nu-i mai ştiu nici drumul,

dar nu pretind – prieteni

           c-am devenit vreun sfânt.

am o nevastă blândă

           ce-n prişniţe mă ţine;

poeme scriu ca-n vremuri,

          dar…tânăr nu mai sunt!

„Pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață”

„toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei

națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață,

mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.

Specificul național – postulat al diferențierii pe care o râvnește

fiecare neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență

și emulație – este creația literaturii, în primul rând, și, în general, al artelor”.

Ctitor al romanului românesc realist obiectiv modern – Liviu Rebreanu - este conștiința estetică ce aspiră spre obiectivitate, ce consideră că nu copiază realitatea, că realitatea este pentru el numai un pretext pentru a crea o altă lume, o lume nouă, cu legile ei. Creația e o vrajă care-l readuce la masa de scris, care-l face să – și trăiască toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate de parcă ar fi mai reale decât realitatea însăși. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă.

Născut în 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua din ținutul Năsăudului și mort la 1 septembrie 1944 – la nici cincizeci și nouă de ani, în comuna Valea Mare de lângă Pitești, Liviu Rebreanu – ca romancier - se înscrie în linia tradiției realiste: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus” scrie criticul Tudor Vianu, în timp ce Eugen Lovinescu consideră apariția, în 1920 a romanului „Ion” - „o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Conștient că romanul este o existență epică construită, Rebreanu face din actul elaborării operei un act aparte ce presupune o idee coordonatoare proiectată potrivit unor rigori arhitecturale, dat fiind faptul că în ordinea structurii compoziționale se materializează dimensiunile interioare ale operei, se ordonează epic raporturile umane, sistemul de evenimente, straturile istorice și sociale ale lumilor imaginate de scriitor.

În „Mărturisiri” – (1932), Rebreanu explică necesitatea elaborării treptate, dar și prezentării arhitecturale a materialului epic: „un roman nu se poate scrie fără o organizare prealabilă a materialului”^[1]. Scriitorul consideră că este obligatorie o edificare conștientă, programatică a materialului: „Îndată ce liniile acestea vor fi trase, voi avea osatura, pe care se vor așeza și în care se vor încadra, în mod firesc, toate părticelele organismului viu și unitar ce trebuie să fie un roman”^[2].

Ca și Galsworthy și Thomas Mann, autori de opere exemplare, care resping textele minore, aplicând principii estetice majore, și Rebreanu admiră și practică construcțiile epice exacte, dimensiunile stratificate de pulsul vieții închis în opere. Monumentalitatea epopeică e codul epic spre care înclină prozatorul Rebreanu, monumentalitate ce presupune și o elaborare exactă a operei ca volum, structură, ritm, organizându-și romanul - ca un arhitect - într-o structură grafică, după cum ne mărturisește: „Începuse a mi se sintetiza în mine ca o figură grafică”!^[3]„ trebuie să se unească, să se rotunjească, să ofere înfățișarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul. De aceea romanul, un corp SFEROID, se termină precum a început.” ^[4]

Prefigurarea romanului în straturi grafice are o justificare interioară de a găsi echivalentele epice creatoare, imaginate, ale unei lumi care să dicteze durata și proporțiile operei într-o alcătuire geometrică. Romanul social „Ion” reprezintă momentul esențial al proiectelor scriitorului pentru o construcție epică de mari dimensiuni, carte fundamentală pentru evoluția ulterioară a romanului românesc modern, inaugurând arta compoziției, confirmată, mai târziu, de romanul – tot social - „Răscoala”, ambele de factură epopeică. „Pădurea spânzuraților” – roman moral de fină analiză psihologică –reprezintă alternativa sublimului interior, a tragicului.

Publicat în 1920, „Ion” este cea dintâi realizare monumentală, realist - obiectivă – care investighează mediul social - al unei etape - pe toată întinderea lui. Pregătit întrucâtva de „Zestrea”, „Răfuiala” - nuvele „fără strălucire” – (M. Dragomirescu), romanul „Ion” prezintă „viața socială a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, cu o faună bogată în exemplare variate” remarcă criticul Eugen Lovinescu.

Pentru Rebreanu, romanul trebuie să aducă o lume populată de destine, cu biografii, conflicte, relații și implicații sociale și morale, deci o realitate potențială, care, în cazul romanului, devine sensul intim al operei, impunând o anume organizare dirijată.

„Ion”, „Răscoala”, dar și „Pădurea spânzuraților” sunt romane cu o structură compozițională proiectată cu minuțiozitate. Romanul „Ion” se circumscrie exact, închizând lumi paralele între două momente dispuse simetric și având semnificații ce se revelează. Se deschide și încheie cu motivul drumului. Descrierea drumului anexează și alte motive – elemente din peisaj, motive încărcate cu multiple semnificații, mișcate într-o dramatică anticipare a evenimentelor la care vom participa. Albul drumului, crucea de lemn strâmbă, cu Hristosul de tinichea „cu fața spălăcită de ploi” realizează cadrul, ca un preludiu al intrării cititorului într-o altă „realitate” – fictivă.

Descrierea drumului până la Pripas și chiar a împrejurimilor și a satului corespunde în mare măsură realității concrete și, totuși, „drumul” de la începutul romanului „Ion” face legătura între lumea reală și lumea ficțiunii, prin care intrăm și ieșim ca printr-o poartă. E o cale de acces într-un alt univers. La Rebreanu, drumul e personificat, devine personaj, ca la alți romancieri - timpul...

La începutul romanului, drumul, devenit personaj, e tânăr, imaculat, nerăbdător: „Din șoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul – (motiv al scurgerii timpului) - când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.

Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă, însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii – Domnești, mai poposind puțin la Cișmeaua – Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele – Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de colină” ^[5]

În timp ce finalul, aidoma unui epilog, pentru a da sfericitate și simetrie compozițională romanului, reia motivul drumului, descriind aparent același drum, drum prin care ieșim din lumea fictivă, readucându-ne - nu neapărat -în realitatea din care am plecat, dat fiind faptul că ne pregătește intrarea în alt univers fictiv – cel din romanul „Răscoala”. „La Râpile – Dracului bătrânii întoarseră capul. Pripasul de-abia își mai arăta câteva case”

„Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde. iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart (…).Apoi Pădurea – Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu-l în ecouri zgomotoase” „Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Secvența – parcă – prefigurează descrierea roților de tren al drumului de fier cu care se deschide romanul „Răscoala”. ^[6] Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”.

Prin simetrie, dacă în expoziţiune, „drumul” – personaj „înaintează vesel, neted”, „alb”, în final, capătă o altă dimensiune stilistică în acord cu mesajul pe care-l transmite. Martor al atâtor drame, e și „el” – „drumul”, acum, bătrân și obosit, pierzându-și puritatea – albul inițial - a devenit „cenușiu”. Drumul, de data aceasta, închide o lume din care ieșim după ce noi înșine am fost implicați, participând la zvârcolirile unor vieți, ieșim - împreună cu Ghighi, cu Doamna și Domnul Zaharia Herdelea - din universul frământat de zbuciumul atâtor destine: „Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții VREMEA vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari și mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într-un uragan uriaș”.^[7] Secvența citată e o profundă meditație asupra condiției umane în Univers, secvență ce evidențiază și motivului timpului.

Dacă metafora drumului, încercuind satul, deschide şi închide romanul „Ion”, sugerând o existenţă închisă în care totul se petrece potrivit unui ritual, iar „Pădurea spânzuraților” e marcată de cele două imagini ale spânzurătorii – simboluri ale războiului, terorii şi morţii, începutul şi sfârşitul romanului „Răscoala” aduce un drum deschis, un drum de fier pe care-l străbate trenul, învingând – parcă – spaţiul şi timpul istoric determinat, drum ce reprezintă antiteza drumului din „Ion”.

În „Ion” şi în „Pădurea spânzuraților” există un raport de corespondenţă între imaginile cheie – iniţiale şi finale, în „Răscoala”, raportul e în contradicţie, având în vedere desfăşurarea faptelor care în final dezmint caracterizarea ţăranilor, făcută, la început, de arendaş. În romanele lui Rebreanu, la nivelul structurii compoziţionale, dar şi a discursului, „figura grafică” devine expresia concentrată – metaforică - a structurilor imaginate. Acțiunea romanelor se înscrie într-un univers închis și rotund / sferic.

Romanul „Ion” e structurat în două volume cu titluri metaforice, rezumative: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, titluri ce ilustrează un puternic conflict tragic, reprezentând cele două voci interioare, cele două dominante sufletești ale personajului eponim – ION, titluri a căror rezonanță o regăsim în paginile romanului: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.” E devorat de obsesia pământului, obsesie ce însă nu-l va putea elibera de cea a glasului iubirii pentru Florica: „Ion se gândi deodată: „Adică ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?”; „- Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?...Auzi?”. „întâlni ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica”. „Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i poată despărți”. „Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica”.; „Ion vrea Florica…”.

Cele două părți ale romanului cuprind șase capitole cu titluri rezumative,primul volum și șapte capitole – cel de al doilea. Fiecare capitol e structurat pe subcapitole numerotate.

Între cele două planuri simetrice - Capitolul I – „Începutul” și Capitolul al XIII-lea – „Sfârșitul” – se organizează planuri generale într-o proiectare panoramică:imaginea cristică, satul, casele, topografia satului, care întregesc planul compozițional cu motivele horei, copacului, Savistei: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o coroniță de flori veștede agățată de picioare, Suflă o adiere ușoară, și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri”.

Imaginea cristică pare a prefigura destinul unor personaje al căror destin sumbru îl vom cunoaște, intrând în tumultul vieții încărcată de patimi și tensiuni. Crucea ca simbol al soartei este şi simbol al „unităţii contrariilor, semn de totalizare” – după Gilbert Durand, iar după alţi esteticieni, crucea e rezultatul unui sistem de axe ale timpului, în care se întâlnesc pământul cu cerul, întrucât axa orizontalităţii şi cea a verticalităţii se regăsesc chiar în forma ei.

Crucea este simbolul ce reprezintă pe de o parte - calvarul, suferinţa, moartea, iar pe de altă parte – afirmarea vieţii biruitoare. Reluată în final, imaginea cristică dobândește – parcă - noi dimensiuni, sugerând o oază de speranță, dat fiind semnificația razei întârziate: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fața poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă”.

Crucea - încărcată cu multiple simboluri - e prezentă şi în romanul „Pădurea spânzuraților”, atât la început: „În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare…”.

Finalul operei aduce noi valenţe: „În stânga, la marginea gropii, un coşciug de brad, gol, descoperit…Capacul, cu o cruce neagră la mijloc, zăcea alături de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slove strâmbe. Apostol Bologa”. Execuția cehului Svoboda – care în traducere înseamnă „Libertate” – are loc la începutul nopții, toamna, sugerând tragedia, drama războiului, execuția lui Apostol Bologa, tânăr intelectual român din Ardealul subjugat de austro-ungari, are loc la răsăritul soarelui – primăvara, sugerând ideea că sacrificiul românului nu va fi zadarnic, sacrificiul pus sub semnul luminii, cât și al motivului obsesiv al privirii, cu metafora ochiului. Simbol cardinal al momentelor esențiale ale devenirii personajelor, lumina e un indiciu textual important în „Pădurea spânzuraților”: „Aici e lumina! Răspunse Apostol triumfător bătându-și inima cu palma”. „În același timp, flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug misterios care-i mistuia trecutul și-i zămislea viitorul”. În registrul luminii e reprezentat și timpul și destinul: „Viitorul(…) mijea ca o aură strălucitoare”. „Luceafărul alb”, „lumina cerească”, ca și seninătatea din ochii lui Apostol sunt tot atâtea semne ale echilibrului interior, al regăsirii de sine.

Romanul „Pădurea spânzuraților” e construit din perspectiva simbolurilor ce sugerează tragicul ca cea mai profundă dimensiune a umanității. Gilbert Durand atrage atenţia asupra izomorfismului dintre simbolul crucii şi acela al copacului, simboluri prezente şi în romanele lui Liviu Rebreanu.

În „Poetica postmodernismului! (p.50 – 51).Liviu Petrescu constată că: „În romanele lui Liviu Rebreanu, copacul este o imagine asociată, pe rând, printr-un fenomen de detotalizare, când cu una, când cu cealaltă dintre semnificaţiile polare pe care le unificase simbolul matrice al crucii”.

În „Mărturisiri”, Liviu Rebreanu prezintă metaforic concepţia epică totalizatoare în care apare copacul: „Vedeam acum în fiecare moment mersul romanului. Începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică: o tulpină se desparte în două ramuri viguroase, care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă”

Nucul, învestit cu semnificaţii thanatice, prezent şi la Mircea Eliade în „La ţigănci”, deschide şi închide cercul simbolic al copacului, ca loc de întâlnire a contrariilor. Nucul e prezent la începutul romanului „Ion”, când sub nuc o sărută pe Ana: „Ion merse pe cărare doi – trei paşi, apoi coti în stânga şi se aşeză sub un nuc bătrân şi scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilţ”. „Apoi deodată tresări, o strânse la piept şi, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze”. Sărutul dat Anei e sărut dat pământului, pentru că pentru Ion - Ana reprezintă pământul: „Nu-i fusese dragă Ana(…). Ana avea locuri, și case,și vite multe…”.”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”.” - Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!...Trebuie!...”. „Dragostea nu ajunge în viață…Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după Ana…”.

Ion – o brută înzestrată cu energii devastatoare – transformă iubirea pentru pământul, care i-ar aduce un loc în ierarhia socială a satului, în patimă devastatoare, dezumanizantă, atunci când sărută pământul ca pe o ibovnică, simțindu-se acum el uriașul din poveste care, cu satisfacție, calcă în picioare „pământul”, de fapt, pe Ana, prefigurându-i, ca și în noaptea nunții, sfârșitul: „Sufletul îi era pătruns de fericire.(…). Pământul se închina în fașa lui, tot pământul.(…) Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă.(…) Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.(…) Se vedea acum, mare și puternic, ca un uriaș. (…) Își înfipse mai bine picioarele în pământ, ca și când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui dușman doborât. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui…”.

Nucul apare şi la sfârşitul romanului, când sub nuc îşi consuma îndelungata şi chinuitoarea agonie: „Poate un sfert de ceas să fi ţinut sforţarea crâncenă care-l duse până sub nucul bătrân de lângă gardul dinspre uliţă(…) Sub nuc însă i se întunecase iarăşi tot”. „băltoaca de sânge lângă grădiniță, aproape de prispă, apoi dâra roșiatică, spălăcită,ce se întindea până sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne.”

Sistemul de imagini şi de simboluri ale romanelor – crucea / copacul – atrage atenţia asupra esenţei vieţii ca unitate a contrariilor. Şi în „Pădurea spânzuraților”, motivul copacului şi al crucii e prezent: „Doi erau într-un arin bătrân, mai sus ca ceilalţi, iar mai încolo, pe o cracă subţire, care te miri că nu se rupea, se vedea unul singuratec, cu mâinile legate.(…) Din acelaşi copac şi la aceeaşi înălţime se mai întindea o creangă groasă, liberă…”, parcă anticipând jertfa lui Apostol Bologa.

Mărul - simbol al vieţii şi iubirii - e și el prezent. Cel de pe pământurile dobândite de Ion, este și el un simbol. Sub măr, Ana – în durere și speranță – aduce pe lume copilul lui Ion: „sub un măr pădureț din marginea holdei”. „Prin umbra subțire a mărului lumina albă pândea tremurându-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeii”. Sub frunzișul unui păr pădureț se consumă scena de dragoste dintre Ion și Florica – când „glasul iubirii”, ce încalcă legea morală – reînvie în sufletul Glanetașului: „Trecură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins”. „Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana.”

Metafora copacului e o prezenţă semnificativă în întreaga operă, impunându-se alături de cea a drumului, dând echilibru, sfericitate construcţiei epice. Prefigurarea intensității patimilor „la care vom fi martori” e dată și de ziua înăbușitoare de vară în care intrăm în zi de duminică în Pripas: „Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare”. Prima casă din sat e a învățătorului Herdelea: „Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre”, apoi a lui Ion: „Drumul trece peste Părâul – Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop – Glanetașu”.

Romanul se încheie simetric. În peisaj apare din nou casa: „În fața casei lor din capul satului se opriră puțin…” „în adierea înserării de toamnă”. Acțiunea romanului întregește sfericitatea compozițională și prin faptul că se deschide și se încheie cu o scena de etnografie a satului – cu hora în zi de duminică, doar că hora, din Capitolul I – „Inceputul”, este o horă a soartei: „Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea”. „Hora e în toi…Locul geme de oameni… Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră”. „Cei trei lăutari cântă lângă șopron să și rupă arcușurile”. „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc…” Someșana e jucată cu patimă. E patima erotică transferată mișcărilor pătimașe ale jocului tradițional, un preludiu al „Glasului iubirii”. Jocul din final - „învârtita” - e joc ce capătă cu totul alte valenţe.

În ultimul capitol - „Sfârșitul”, într-o Duminică de toamnă „aproape de asfințitul soarelui”, după sfințirea noii Biserici, satul e din nou adunat la horă: „Lăutarii cântau învârtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfârlezele, cu zâmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrâni de lângă șură se întindea din ce în ce mai subțire, cuprinzând aproape toată ograda”. „Imaginea Horei din finalul romanului „Ion” poate fi interpretată ca o „figură” ritualică a indiferenței timpului față de zbaterea umană. (semn constant, prin aceste valori, cu cel al „Hristosului de tinichea”).Prin raportul pe care îl stabilește cu Balul, ceremonie a intelectualității satului, Hora se constituie ca și factor de coerență a discursului”. ^[8]

Savista - oloaga satului – verișoara Floricăi – e și ea un simbol. Are un rol premonitoriu – prevestind, descoperind și dezvăluind fatalitatea: „Are picioarele încâlcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi”. Savista e un personaj de factură naturalistă ce apare în momentele cheie, prefigurând, anticipând, parcă, momentele dramatice: „Oloaga, din ascunzătoarea ei vedea…”.”Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă (…). Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George…”.”- Ion…fost…Florica… fost…Tâlhari…Omoară, omoară! gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecându-se de sughițuri”.

Încheie și ea simetric structura compozițională a romanului „Ion”: „Unele babe mai lacome de bârfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mânioasă, încât lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții”.

În romanele lui Liviu Rebreanu expresia concentrată a sinfonicului compozițional al structurilor imaginate rămâne „figura grafică”, sferică. Dar destinul fiecărui personaj se petrece în proximitatea indiferenței celorlalte vieți, fiecare încercând să evadeze din matca temporalității nimicitoare, unii eșuând, ca Ion: „ acum se mira și se mânia văzând că oamenii și-au căutat de nevoile lor, precum și-a căutat și el de-ale lui, că lumea și-a urmat cursul ei parcă el nici n-ar fi fost.”,alții resemnându-se, ca Zaharia Herdelea: „Ce însemna el , cu temerile și speranțele lui, în vârtejul amețitor al vieții celei mari?”

Pentru Apostol Bologa „Viața omului nu e în afară, ci înlăuntru în suflet”.(…) „O secundă mai puternică decât o viață de om…”. „- Lege, datorie, jurământ sunt valabile numai până în clipa când îți impun o crimă față de conștiința ta.” (…) „acă ea îmi va porunci să trec…să …dezertez la inamic, adică la inamicul vostru, nu voi ezita nici un moment a-mi face datoria cea adevărată…”. Prefigurând sfârșitul, asigurând și simetrie compozițională, e și răspunsul lui Varga, cel care, în final, îl va preda Curții Marțiale: „Să te ferească Dumnezeu, Bologa! Izbucni locotenentul , grav și amenințător, Eu te-aș aresta, ba (te-aș împușca) dacă ai încerca să te împotrivești, cu toate că mi-ai fost prieten!” „-O patrulă de ofițeri… comandată de ofițer, firește…a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic…Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea…A, pe prizonier?...Cum îl cheamă pe prizonier, Varga? - Bologa Apostol, șopti Varga.”

Personajele romanelor se definesc, în special, în funcție de raportul lor cu pământul, pământul ca ființă a națiunii, ca patrie în „Pădurea spânzuraților”; pământ ca necesitate vitală, condiție de trai în „Răscoala”; pământul ca patimă, ca monedă ce-ți dă poziție socială, dar dezumanizându-te în „Ion”. „Nici în cele mai izbutite momente ale ”RĂSCOALEI” viziunea realistă nu atinge măreția lui „Ion”.” – Nicolae Manolescu.

„Ion” rămâne romanul unui suflet bestial, „Răscoala” – romanul clocotului maselor nedreptățite, iar „Pădurea spânzuraților” – romanul condamnării războiului - „internațională a crimei”, dar, în special, romanul cristalizării sentimentului național: „Niciodată să nu uitați că sunteți români!...”.

-------------------------------------

^[1] Liviu Rebreanu - „Opere alese”, E.V.E.P.L.. 1961,p.275 – 276;

^[2] idem. - p.276;

^[3] idem - p.276;

^[4] idem – p. 286.

^[5] Liviu Rebreanu – „Ion”, Roman, * „Glasul pământului”, Prefață de Paul Georgescu, Editura pentru Literatură, (…),1967, p.5.

^[6] Liviu Rebreanu - „Ion”, Roman, „Glasul iubirii”, Editura pentru Literatură, (…), 1967, p.315 – 316;

^[7] idem – p.315

^[8] Pamfil, Alina - „Spațialitate și temporalitate” –Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura „Dacopress”, Cluj-Napoca, (1993), p.359.

Prima ediţie a Balului de Primăvară al Scriitorilor şi Artiştilor Plastici din Iaşi şi din Regiunea Nord-Est a României s-a derulat sâmbătă, 9 martie 2019, la Salonul Moldova din cadrul Unita Turism Holding - Hotelul Moldova Iaşi.

Pe parcursul a peste 6 ore, 80 de participanţi s-au ospătat din bucatele preparate de bucătarii restaurantului din cadrul renumitului hotel ieşean situat lângă Palatul Culturii şi au dansat moldoveneşte, adică veselia şi voioşia au fost la ele acasă. Plus că, cei prezenţi au ascultat şi un reuşit recital de epigrame şi poezie din partea Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi, în prima linie fiind plutonul de umorişti şi poeţi alcătuit din  Mihai Batog-Bujeniţă (directorul ALPI), Georgeta Paula Dimitriu, Eugen Deutsch, Cornelia Livia Bejan, Ioan Hodaş, Doina Toma, Angela Pistol, Rodica Ioniţă-Grosu, Corina Matei-Gherman, Vasile Unguraşu şi Constantin „Ticu” Mihai.  

Cei mai „pontoşi” dintre participanţi au luat parte şi la un inedit concurs de bancuri „cu perdea”, marele premiu fiind acaparat de scriitorul vasluian prof. Ioan Hodaş.
Programul artistic de înalt nivel a fost susţinut de interpreţii Nina Cuciuc, Rodica Ioniţă-Grosu, Ana Ştefănică, Ştefan Deaconiţa şi Karla Ursu, la pupitrul tehnic fiind mereu pe baricade profesioniştii Nicolae „Culiţă” Păduraru şi Nicolae Petcu.

Binecunoscutul interpret bucureştean Cătălin Crişan a salutat şi el manifestarea artistică ieşeană, făcând fotografii cu tinerii artişti prezenţi la Balul de Primăvară, precum Karla Ursu şi Silviu Teodorescu.

Din partea organizatorilor, Dan Teodorescu, Corina Matei-Gherman şi Calistrat Robu au oferit celor prezenţi diplome de excelenţă şi de onoare, în aplauzele participanţilor. Scriitoarea şi pictoriţa Viorica Şerban (care pe 8 martie şi-a aniversat ziua de naştere) a oferit două tablouri tip portret colegelor Rodica Ioniţă-Grosu şi Corina Matei-Gherman.  

În finalul evenimentului, şeful sa sală Viorel Hreniuc  a prezentat publicului tortul festiv în greutate de peste 8 kg, unde s-a scris „Balul de Primăvară - La mulţi ani - 9 martie 2019”.

Organizatorii manifestării de la Iaşi au fost Asociaţia Literară Păstorel Iaşi, Liga Scriitorilor din România - Filiala Iaşi-Moldova, Uniunea Creatorilor de Artă - Sucursala Iaşi şi Unita Turism Holding - Hotelul Moldova Iaşi.

Principalii parteneri media au fost publicaţia „SPORT FAN CLUB”, revista „Moldova Literară”, Agenţia de Presă „Aşii Români” şi ziarul „Vocea Ta”, ambele cu sediul central la Nürnberg - Germania şi revista „Mioriţa USA”, care se editează la Sacramento - Statul California - SUA.

Din rândul participanţilor la Balul de Primăvară, un grup de 49 de scriitori, artişti plastici, dar şi oameni din lumea sportului vor efectua şi o excursie de teme culturale în Republica Moldova, pe traseul Sculeni - Bălţi - Soroca - Orheii Vechi - Chişinău - Mănăstirea Căpriana .- Albiţa - Iaşi, în zilele de 13 şi 14 aprilie 2019, cu ajutorul firmei de turism Prisma Tour Iaşi.

Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi, peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.

Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.

Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!

Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o - ARMONII CULTURALE.

14-15 MARTIE 2019

ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte... cine sunteți? 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om - ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar... cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez...

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii, oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile!

Gheorghe A. STROIA: Despre scris știm că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Marin IFRIM: Respect sintagma ”nevoie personală”, referitoare la scris. La tinerețe, am scris ca să fiu citit. După 4 decenii de scris, mi-am selectat publicul. Am cititorii mei fideli. Țin foarte mult la opiniile lor. Sunt puțini și de o calitate spirituală indubitabilă. Majoritatea sunt mai inteligenți decât mine. Învăț de la ei. Nu poți trăi numai din talent. Îi simt mereu în colțul ringului, ca niște antrenori de box. Când public câte un poem, vreun pamflet sau vreo tabletă, le trimit și lor textul respectiv. Ca să nu mai vorbesc despre cărțile mele, date cu miile, gratis, oriunde și oricând, dar mai ales cititorilor mei. Din câte știu, încă se mai citește. Am cunoscut mulți oameni care citesc cu regularitate cărți și reviste. Ce e drept, aceștia nu sunt oameni de rând. Sunt funcționari, profesori, medici, ingineri etc. Probabil că ei simt o anumită nevoie a cititului, un fel de terapie individuală. Știu că nu toți oamenii au nevoie de lectură. Lectura presupune creier aerisit. Lectura mea favorită e mai atavică decât a criticului Alex. Ștefănescu. Îmi place să citesc mult bancnotele. Îmi place și autograful dat de Isărescu, mare scriitor, domnule, pe aceste bancnote care, când le citești, vezi cu ochii cum se devalorizează. A doua lectură favorită, dacă nu cumva o fi prima, ține de internet - unde citesc revistele mele preferate: Armonii Culturale, Luceafărul.net, Omniscop, Constelații Diamantine, Litera 13 ș.a. Înainte de 1989 îmi plăceau tabletele lui Geo Bogza publicate în România Literară.

Gheorghe A. STROIA: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Marin IFRIM: Nu am făcut ceva anume pentru a-mi promova literatura. Nu sunt dator nimănui. Nu am ”cinstit” niciun critic literar și nici nu am rugat vreodată pe cineva să scrie despre cărțile mele. Fiecare carte publicată am trimis-o unor critici literari, unor reviste etc. Câte 100-150 de exemplare din fiecare tiraj. Fiecare volum a avut parte măcar de o cronică literară. Au scris despre cărțile mele, din convingeri care țin de gusturi estetice, presupun, critici literari de anvergură, cum ar fi Ion Roșioru (unul dintre cei mai importanți critici literari de după 1989, care, din păcate, sau din fericire, nu are loc în nucleul elitist al momentului), Ionel Necula (alt condei supersonic), Geo Vasile, Dumitran Frunză și mulți alții. Cronici favorabile, entuziaste, flatante. Altuia i s-ar fi urcat gloria la cap. Sunt un om cu picioarele în pantofi și cu tălpile pantofilor neciuruite; simt pământul prin însăși gravitația sa. Acești scriitori mi-au promovat cărțile. Le mulțumesc și îi asigur de toată considerația mea. Culmea efectului de bumerang, multe din cărți mi-au fost promovate de marele critic, la propriu, Alex. Ștefănescu, care, în ”România Literară”, cu o osârdie șoricioasă, mi-a luat peste picior unele volume. Întrucât Alex. Ștefănescu e tare ”iubit” de breaslă, am primit zeci de felicitări, fraternizări, solidarizări cu ”lipsa” mea de talent. Nu dau doi bani pe opiniile pernicioase ale acestui gramofon prăfuit. Prin 1995, am publicat un volumaș intitulat ”Curentul marin”. Au scris despre el: Lucian Chișu, Dan Silviu Boerescu ș.a. A fost o carte de succes. Firește, Ștefănescu a făcut ce știe el mai bine: mișto de cartier literar. Altul, Ion Spânu, turbat de o furie nejustificată, a scris, în ”Luceafărul”, că ”așa ceva nu există”. În numărul următor al ”Luceafărului”, a intervenit Dan Silviu Boerescu declarându-mă ”amiral” al poeziei. Și cei care m-au tratat cu dreaptă măsură, dar și cei care, din fel de fel de frustrări, au scris fel de fel de bazaconii despre creațiile mele, mi-au promovat opera. Cititorii mă pot găsi la adresa online: cartelulmetaforelor@gmail.comsau pe blogurile https://mifrim.wordpress.com/, https://atmosferablogmarinifrim.blogspot.ro/.Nu am cărți în librării, nu-mi permit luxul de a-mi pune cărțile în vitrine pline cu kitsch-uri ale unor grafomani de profesie.

Gheorghe A. STROIA: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Marin IFRIM: Ar fi multe sfaturi de dat. Primul ar fi să stea departe de haite literare, de hiene troglodite, care se adună la un loc pentru a bârfi și a aduna material informativ. Nu poți să fii cenaclist de la 20 până la 80 de ani dacă nu cumva ai niște obligații de natură extraliterară folosind literatura. Scriitorul adevărat trăiește în singurătate, între cărți, între viziunile sale nedeformate de ”critici” ai unei realități ascunse. Mi-am pierdut cea mai potentă perioadă a vieții în preajma unor astfel de oameni, prin cenacluri de provincie, prin cârciumi sordide, cot la cot cu cei care mă turnau direct în fonta celor nevăzuți. Aș fi putut să scriu, în toți acei ani, zeci de cărți. Când m-am trezit la realitate, am încercat să recuperez. După ce am ieșit din acest cerc vicios, am publicat 31 de volume: poezie, teatru, monografii, interviuri, critică și istorie literară. E prea târziu, cea fost a fost, vidul nu poate fi recuperat. I-aș mai sfătui pe tinerii începători să-și ancoreze atenția în operele clasicilor, nu în ”reperele” conjuncturale ale momentului. Să lupte pentru creațiile lor, să nu renunțe niciodată. Opera omului devine cu timpul mai importantă decât omul însuși. În literatură nu se intră cu haita. Experimentul optzecist a demonstrat acest lucru.

Gheorghe A. STROIA: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Marin IFRIM: O să vă dezamăgesc. Nu pot defini inspirația literară. N-o percep. S-ar putea să o confund cu intuiția literară. E vorba de simțuri ale conștienței, nu neapărat ale conștiinței. Prin anul 1980 mi-am cumpărat o mașină de scris. De atunci nu prea am mai scris ”de mână”, ci direct la mașină apoi la calculator. Nu mă imaginez stând în fața acestor mașini așteptând inspirația. Întotdeauna am intrat direct în brazdă. Da, pot să scriu în orice moment, însă, ce e drept, nu toate momentele sunt faste. Scrisul e precum foamea. Când vine vremea, parcă îmi scot hrana din laptop. În urmă cu doi ani am publicat o carte ceva mai specială - ”Blocat în lift, spre cer” -, o carte care trebuia scrisă cu orice preț. Nu era vorba de inspirație, ci de un amestec de lucruri concrete și de un lirism tematic. Scăpasem de moarte și eram dator trecutului meu și, mai ales, doctorului care m-a operat, un chirurg genial, Constantin Tihon de la Spitalul Colentina din București. Ajuns acasă, timp de două luni, între 4 și 5 dimineața scriam câte un scurt capitol plus poemul anexat. A ieșit o carte bună, făcută cu o tenacitate care, între timp, s-a mai domolit.

Gheorghe A. STROIA: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Marin IFRIM: Îmi sunt familiare toate genurile - am avut norocul unei pasiuni și curiozități mai largi: liric, epic, dramatic. Am publicat câteva cărți de versuri, două romane și patru cărți de teatru. Plus publicistică obișnuită (poate mii de articole, tablete, eseuri, critică literară etc). Tot ce am scris nu poate fi cuantificat sub forma unor preferințe personale. E vorba despre o strategie contra plictisului și de o mișcare browniană a spiritului. Când nu am putut scrie versuri, am trecut la proză sau la teatru. E ca în agricultură, chestiunea aceea cu rotația culturilor. Exemple personale: ”Din capitala mondială a anonimatului” (antologie de versuri), ”Cartea de muncă” (miniroman autobiografic), ””Din/spre teatrul George Ciprian” (evocări din culise, nu piesele mele de teatru), ”Trilogia singurătății” (publicistică), ”Însemnări despre literatura buzoiană actuală” (critică și istorie literară). După 31 de cărți publicate, e firesc să fi străbătut toate genurile.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Marin IFRIM: Dincolo de munca mea de zi cu zi, cea din ultimele două decenii (aproape 5 ani la Teatrul ”George Ciprian”, ca regizor tehnic, și aproape două decenii la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, ca referent-bibliotecar), deci dincolo de salariu, am câștigat foarte puțin din scris. Îmi amintesc cum, acum vreo două decenii, pentru un grupaj de versuri, am primit, de la revista ”Ateneu”, 14 lei. ”Viața Românească” a fost mai darnică și mi-a trimis 75 de lei. Pe vremea lui Ceaușescu, pentru vreo două strofe, primeam peste 80 de lei, asta însemnând bani pentru lăzi cu bere! Am câștigat mai mult pe contracte cu drept de autor. Sume mici dar primite regulat. Și am mai luat câțiva lei de pe urma unor jurizări la diferite concursuri literare. Cam atât. Nădejdea mi-a fost mereu în salariu. În România niciun scriitor nu trăiește din ceea ce scrie. La vârsta de 62 de ani m-am pensionat legal, după 47 de ani și șase luni de muncă la foc automat. Mi-au făcut o pensie de tot râsul, cam cât câștigă un cerșetor cu vad bun. Noroc cu indemnizația de la Uniunea Scriitorilor (50% din pensie). Ca atare, anul acesta am semnat încă un contract de drepturi de autor cu o instituție de cultură. Muncesc, altfel nu se poate. Am înțeles că o duc bine din punct de vedere financiar unii (auto)aleși cu de la sine voință: Alex. Ștefănescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu. Or mai fi și alții. Cred că aceștia își merită banii, muncesc numai pentru ei, au găsit sau și-au provocat oportunități. Nu-i invidiez. În comparație cu ceea ce fac ei, munca mea poate părea una necalificată. Așa e viața, strâmbă pe lumea aceasta și cocoșată dincolo. Se spune că nu luăm nimic cu noi atunci când părăsim această lume. Ca atare, când o fi să fie, voi pierde niște oameni dragi, nu și cine știe ce avere acumulată de pe urma minții mele speriate de infinitul creației Celui de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Marin IFRIM: Nu știu câte uniuni de creație există în prezent. Știu că a existat o Asociație a Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), fondată de Mircea Nedelciu și continuată o vreme de Ion Bogdan Lefter. O asociație alcătuită aproape în exclusivitate de Generația 80. Am fost membru al acesteia. Între timp, avântul generației mele s-a domolit până la starea de levitație metafizică. Mircea Necelciu a murit, iar Ion Bogdan Lefter e profesor universitar și se perindă pe la televiziuni, nu știu exact în ce calitate însă e plin de păreri, ca tot românul din Poiana lui Iocan. Așadar, ASPRO s-a lefterit. În fine, de 20 de ani sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu sunt în relații bune cu conducerea, dar nici nu-mi doresc să vină alții în locul celor de acum. Nemulțumirile mele nu privesc ideea de Uniune, ci doar niște nume, niște firi ceva mai meschine. Așa sunt scriitorii, orgolioși. USR are un rol determinat și protejează cât de cât scriitorii. Știu că există și Liga Scriitorilor din România (LSR), îl cunosc din scris pe fondatorul acesteia, Alexandru Florin Țene, un om cu o putere de muncă uluitoare, bun organizator, loial colegilor săi de breaslă. LSR e o alternativă decentă pentru cei care nu au optat sau nu au fost ”optați” pentru USR. Există și în această ligă zeci și zeci de scriitori de mare valoare. Am aflat, recent, că există și o asociație internațională a creatorilor români sau cam așa ceva. Am văzut o legitimație pompoasă și niște diplome în brațele unor anonimi, dar și pe buricul celebrului Alex. Ștefănescu. Mare e grădina cu castraveți murați de-a gata. Cred în viitorul USR și în cel al LSR. În demersurile mele literare nu am primit niciodată niciun ajutor de la USR. Nu am cerut. Cer alții tot timpul. Nu am primit niciodată niciun premiu al USR, alții au luat câte-o duzină. Nu-mi place să stau la astfel de cozi și nici nu am nevoie de premii, nici măcar în bani. În urmă cu trei ani, am fost anunțat că sunt nominalizat pentru Marele Premiu al unui festival onorabil. Le-am spus organizatorilor că nu mă pot duce până în miezul Transilvaniei pentru 1500 de lei și i-am rugat, cu scuzele de rigoare, să premieze pe altcineva. Nu m-am dus nici la Focșani, la câțiva pași de Buzău, tot pentru un premiu oferit în cadrul unui Salon literar. Banii s-au dus înapoi în casieria Consiliului Județean de acolo, la mister Oprișan. Am nevoie de timp și de sănătate ca să pot scrie, căci am impresia că mai am câte ceva de spus, ori sănătate și timp nu dă nicio uniune.

Gheorghe A. STROIA: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Marin IFRIM: Am mai spus, datorez primii pași în literatură unui poet din Mâneciu, Prahova, Puiu Cristea (Alexandru Cristea), fost redactor de rubrică de cultură la fostul ziar ”Viața Buzăului”. După debutul din ”Familia”, el m-a sprijinit constant publicându-mi versuri în ziarul local. Atât și nimic mai mult. Sprijinul său a contat enorm, a fost decisiv. Îi sunt dator cât tot ceea ce am publicat până acum. La bătrânețe l-am sprijinit cât am putut, era un singuratic nativ. A fost găsit mort în garsoniera sa. A murit în noaptea Anului Nou 2002, la 72 de ani. Dumnezeul să-l odihnească în pace. În schimb, când e vorba de oameni care m-au demoralizat lista e lungă. Nu mi s-a făcut rău din neatenție, ci numai și numai premeditat. Unul precum Mircea Mihăieș, mare mahăr la USR, șef al Comisiei de Monitorizare a membrilor Uniunii, mi-a dedicat o întreagă pagină tristă în ”România Literară”, iritat pentru că mi-am permis să organizez o mică și modestă manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. Alex. Ștefănescu mă calcă pe bombeuri ori de câte ori are prilejul, cinismul său ținând de psihiatrie. Cândva scria că sunt ”inconfundabil”, trecându-mă pe o hartă a tinerelor talente. S-a sucit la vrej. În fine, viață amară mi-au făcut și cei din jurul meu, veșnicii cenacliști, pișcotarii manifestărilor literare. L-am întrebat pe un intelectual zdravăn la cap, poate cel mai inteligent și echilibrat cetățean al Buzăului, ce au ăștia cu mine, de ce mă urăsc cu atâta patimă. Mi s-a răspuns scurt: ”Te urăște cutare, cutare și cutare pentru simplul fapt că ai talent, pentru că, spre deosebire de ei tu chiar ai făcut ceva în domeniul literaturii”. Am înțeles și mi-am văzut de drum, nu poți amesteca uleiul de măsline cu pișatul boului. Sunt nemulțumit de toată impostura din jurul meu. Firește, există și scriitori pentru care nutresc sentimente de admirație. Mă gândesc, în primul rând, la doamna Magda Ursache, la caracterul său integru, și la marele poet din Slobozia, Șerban Codrin, la fel de moral și de incisiv ca și doamna Magda Ursache. Îl prețuiesc sincer și pe Ion Gheorghe, cel mai mare poet român în viață, după modesta mea părere de bine.

Gheorghe A. STROIA: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Marin IFRIM: Da, scriu zilnic. Altfel nu se poate. Mă ocup de două reviste literare, îmi scriu cărțile, recenzez diferite volume primite din țară. Nu pot ține pasul cu munca pe care ar trebui să o fac. Sunt depășit de situație, fac doar ceea ce pot face. Am destule proiecte, unele au rămas pe loc, le voi relua când va fi posibil. La romanul ”Cartelul metaforelor” am lucrat vreo șase luni, după care am lăsat manuscrisul în sertar. După 15 ani am reluat totul de unde rămăsesem. A ieșit o carte bună, ”ruptura” de timp nu se observă pentru că nu a existat decât în mintea mea. Lucrez la încă o carte despre teatrul buzoian, la un volum despre Securitatea buzoiană, incluzând aici și turnătorii; o carte din care am publicat câte ceva în revista ”Asimetrya” din Paris, fondată de criticul literar Dan Culcer. Și, în fine, foarte important, îmi adun cele câteva sute de poezii publicate în ultimii doi ani în diverse reviste din țară, inclusiv, sau, mai ales, în onorabila publicație ”Armonii Culturale”.Scriu pentru că am lângă mine o femeie cum numai Tudor Arghezi a avut. Am și eu Paraschiva mea, femeia care îmi ține de sănătate și se bucură sincer când vede că scriu. Vorba ceea: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”...

Gheorghe A. STROIA: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Marin IFRIM: Nu știu ce să zic. M-aș întreba eu pe mine însumi: ”Unde vrei să ajungi cu scrisul?”. Chiar așa, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare. Nu știu unde vreau să ajung, dar știu unde nu vreau să ajung. Nu mă interesează postumitatea mea, nu mă pot închipui reîncarnat în vreo statuie și nici nu-mi văd numele pus pe marginea vreunei străzi. Nu mă văd nici în vreun manual școlar. Vreau să fiu atât cât vor mai trăi după mine cei pe care îi iubesc. Nimic nu e mai important decât copiii noștri și decât femeile pe care le iubim. Odată cu dispariția acestora, mă refer la ai mei, dispariție pe care nu mi-o pot închipui, voi muri pentru a doua oară. Nu am încredere în eternitate, e o iluzie umană. Intrat în postumitate nu vreau să mai fiu deranjat. Cred că o să-mi continui munca dincolo, oriunde o fi acest dincolo. Oricum, cred că e vorba despre o treaptă superioară. Sper să iau cu mine ”talentul” și pofta de scris. De-o fi să scriu printre îngeri, mă voi limita la poezie, de-oi nimeri la cazanul cu smoală o să-mi scriu autobiografia totală a vieții pământene.

Gheorghe A. STROIA: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da? 

Marin IFRIM: Evident, cred în demersul dumneavoastră. Altfel nu răspundeam acestor întrebări foarte interesante. Va fi o carte de mare utilitate. Succesul e garantat. Vorbim după apariția acesteia. Pariez pe această carte de interviuri. Nu vă pot da nicio sugestie. Vreau doar să văd cartea, să o pipăi și să strig: ”Evrika!”. Mulțumesc pentru această provocare tonică. M-am descărcat de un surplus de energie statică. Parcă m-aș fi spovedit! Să auzim numai de bine.

APRILIE 2018

Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta, chiar și în domenii care avansează mai încet decât cercetarea spațială, cum ar fi cercetarea în filologie, în știința religiilor sau în alte domenii umaniste. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, exigențele au sporit, am învățat multe din greșelile trecutului, mentalitățile s-au schimbat, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. De bună seamă că metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, sunt mult rămase în urmă și nu mai corespund exigențelor de azi. Cu așa metode cum erau cândva, nici nu e de mirare că au ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri, au provocat vrajbă între savanți și amărăciune sau descurajare la cam toți dintre noi cei mulți. Pe unii ne-a mâhnit, pe alții ne-a indignat. O sumedenie de interpretări contradictorii au ca numitor comun înțelegerea Mioriței pe dos, denigrarea poemului nostru național, a ciobanului și a românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Nu putem accepta să rămânem cu ochii în noroiul, în care a fost trântit poemul nostru național și să fim terfeliți în acest fel.

Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche și învechită. Scopul meu este să pun în discuție Miorița dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de sfredelit în adânc sau de analizat și să las o mică contribuție, ce va putea fi continuată de cercetătorii mai tineri, mai harnici, mai bine informați și mai competenți. Orice cititor, fără cine știe ce studii în acest domeniu, vede că eu nu critic și nu acuz pe nimeni din cercetătorii anteriori. Nu e vina lor și a nimănui, că metodologia pe vremea aceea era așa cum era. Eu pornesc de la rezultatul la care au ajuns înaintașii noștri și folosesc tot ce e bun din achizițiile lor, drept argumente constructive în lucrarea mea.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție, pentru orice altceva în afară de metodă, întrucât nu metodologia era principalul defect. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate. Statisticile, procentele, coeficienții și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar sau înțelepciunea multimilenară a străbunilor noștri. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat? Demersurile lor – desigur nevinovați chiar dacă s-or fi lăsat manipulați prin vorbe aruncate în vânt de niște zăpăciți, creatori de opinii – constituie etape din strategia așa numitei „fereastra Overton”, al cărei scop final este să aruncăm toată Miorița la gunoi, ca și pe Eminescu și tot ce avem mai valoros de orice fel, și să ne ducem să ne spânzurăm. Să se spânzure descreierații care orchestrează așa ceva. Rezultatele cercetării anterioare, oricât ar fi de îndoielnice, sunt totuși valoroase, iar dacă le cernem bine, putem face pâine sau chiar și colaci de parastas pentru iertarea sufletelor celor greșiți cu voie sau fără de voie.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). Nu rezultă suficient de clar dacă Eliade este sau nu este – eventual când este și când nu este – de acord cu afirmațiile celor pe care îi citează. La fel de neclar este dacă el aplică teoriile sale la Miorița, sau aplică Miorița la teoriile sale. Eliade răstălmăcește și adaptează mesajul literar al străbunilor la propriul său mesaj personal, pe care ni-l oferă ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, Eliade susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”.

Cu prestigiul lui științific incontestabil și de la înălțimea catedrei sale, el pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie. Eliade îmbogățește stilul academic cu stilul epistolar și cu inovația de a se adresa într-o lucrare științifică, la persoana a doua singular fiecărui român, ca un părinte binevoitor, după bunul exemplu al lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Eliade zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (...) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. Așa ne îmbărbătează Eliade? Cu deznădejdea sa? Un asemenea mesaj sceptic... cât poate fi de încurajator sau de luminos?

Chiar dacă ar fi adevărat că istoria terorizează vreun popor sau altul, Eliade bagatelizează eficiența românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu cred că poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Nu cred nici că Eliade și-a dat seama de efectul negativ pe care putea să îl aibă teoria lui despre „teroarea istoriei”. Este o teorie tristă, sceptică și fără speranță, menită să ne dezarmeze cu un mesaj strecurat sub pragul conștiinței și care în text clar ar putea să sune cam așa: «Deșteaptă-te române prost! Nu te mai sacrifica, nu mai săvârși nimic, nu mai fi erou, află de la mine că „ești condamnat de istorie ... nu există apărare...”, stai în banca ta și acceptă să fii slugă la dârloagă! Capul plecat, sabia oricum ți-l taie. Amin și Doamne ajută!» Mulți au căzut în cap prin fereastra Overton, însă nu și Eliade. Nimeni nu l-ar fi putut manipula tocmai pe el, care era atât de integru pe cât se știe, încât nu a renunțat la convingerile sale politice, pe care mai toți le-au renegat, numai el nu. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său fatalism, pesimism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el, cu închisoarea pe motive politice și cu groaza de a fi trimis pe front, ca alți intelectuali.

Teoria lui Eliade despre „teroarea istoriei” propune o viziune sceptică, tragică asupra istoriei, fără speranță, fără optimism, pe care el o aplică la istoria noastră și la Miorița. El e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (...) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor concepțiile sale personale despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. E firesc să facă așa. La fel ca el, așa avem fiecare din noi tendința să îi convingem pe alții de propriile noastre convingeri. Și eu fac același lucru aici, cu deosebirea că eu sunt un optimist iremediabil și contagios, cum zicea un recenzent al cărții mele Doldahavsrullarna. Așa că, feriți-vă! Optimismul, ca și pesimismul, se ia.

Ce poate fi mai sceptic, mai pesimist și mai fără nădejde decât teoria cu „teroarea istoriei”? Poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial și se află într-o depresiune psihică. Luată în serios, este descurajantă, deprimantă, nocivă. Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie (în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964) resping interpretările – care circulau încă înainte de Eliade – și care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru. Și totuși, în apărarea lui Eliade, pe care îl stimăm cu toții, eu aș zice că el are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii – e dreptul lui și al fiecăruia din noi – și nu are importanță faptul că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). Nu putem pune la îndoială aceste afirmații – chiar dacă nu precizează care sunt acele „alte piese” și nici în ce versuri este „aluziv și cifrat” – întrucât Eliade însuși se exprimă aluziv și cifrat. Victor Kernbach (1994 p. 321) spune: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Oricât ar fi de regretabil, opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva acestei constatări. George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă cu dispreț suveran și fără a numi vreunul, pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic.El pune în evidență și se alătură la interpretarea juridică, bine bătătorită de către filozoful marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și de Fochi, pe care îi citează fără rezerve, fără comentarii. Pe cine să mai credem?

Ne putem întreba: de ce Kindlers Neues Literatur Lexikon nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței? Lexiconul german, post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Ne putem întreba: de ce studiul lui Eliade nu a anulat concepția acreditată de comunism? Interpretarea Mioriței de către Eliade este scrisă într-un stil fermecător de elegant, aluziv și cifrat, împănat cu paradoxuri seducătoare, contradicții bizare și contrazice realitățile din istoria României. Eliade stăpânește arta de a spune totul și exact contrariul, la un nivel intelectual superior și fascinant. Aceste inadvertențe pot trece neobservate la o lectură grăbită, însă nu și la o lectură mai atentă. El are autoritatea științifică, ce îi poate permite să înțeleagă istoria țării noastre pe cont propriu și să propovăduiască resemnarea în fața terorii istoriei, chiar dacă asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii.

Încă o idee tristă ce se desprinde din studiul lui Eliade este aceea că România are un destin prestabilit de situația geo-politică a țării, față de care „nu există apărare”. E bine știut că el și-a mai exprimat și cu alte ocazii convingerea că românii sunt predestinați de o forță nevăzută, vreun blestem. Istoricii serioși exclud predestinarea. O înțelegere fatalistă a istoriei nu este productivă în cercetarea științifică și nici în politică, însă este utilă dușmanilor tradiționali ai României și de aceea încearcă să ne-o bage pe gât, prin chiar cei mai buni români.

Exegeza lui Eliade, pentru mai buna înțelegere a Mioriței, este încununată de o elegantă și ademenitoare apăsare pe pedala amărăciunii, scepticismului și a tragismului și trage frâna de mână. Eliade excelează cu soluții și formulări absolute, menite să ne încânte prin frumusețea stilistică, astfel încât să nu ne îndoim de afirmațiile lui și să credem că orice continuare a cercetării Mioriței este inutilă. Nicolae Steinhardt ne atrage atenția, că absolutul soluțiilor formulate de către Eliade ne duce într-un impas al cunoașterii, pentru că împiedică o continuare a discuțiilor: „Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluțiilor după a căror formulare orice discuție devine inutilă.”

Academicianul suedez Carl Martin Edsman de la Universitatea din Uppsala afirmă într-un anuar universitar din 1985 (Ros, ris och undran om Eliade = Laude, critici și mirarea despre Eliade):„De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Să nu fi știut Edsman că Eliade este totodată și un mare scriitor de literatură beletristică, cu o fantastică viziune criptoreligioasă și romantică? Desigur că știa. Edsman spune, cu scandinavă subtilitate, că se poate pune semnul egalității între opera științifică a lui Eliade și cea literară, la fel cum opera științifică a altor savanți are în primul rând o mare valoare literară. Pin aceasta, putem înțelege că Edsman îl ridică pe Eliade printre cele mai marcante personalități contemporane. Britt Dahlström afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”.

În concluzie, Eliade rămâne la înălțimea la care s-a situat întotdeauna, deasupra oricăror critici ce i s-ar putea aduce, în panteonul culturii noastre. Chiar și soarele de pe cer are pete, și nu ne poticnim de ele. Eliade este cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe intuiție și sentimente, iar nu pe lucrări de referință, fără să mai fie necesar să precizeze ce metodă aplică fiecare sau dacă aplică vreo metodă. Lipsa exigenței metodologice din cercetarea anterioară a Mioriței era la modă pe atunci cam peste tot – cu unele excepții, ca universitățile din Suedia – și este compensată de exigența cu care sunt contraziși ceilalți cercetători, iar câte unii, în ardoarea de a contrazice, se contrazic pe ei înșiși. Toate erorile din cercetarea anterioară sunt scuzabile și ne sunt de folos, ne ajută să cunoaștem stadiul de dezvoltare a filologiei și a metodologiei de cercetare a Mioriței din vremurile trecute. Ne ajută să nu fim dezorientați sau grandilocvenți, ca mulți cercetători sau simpli ignoranți, care îi critică pe alții, numai ca să atragă atenția asupra lor înșiși, să se pună pe ei înșiși în evidență și să ascundă că nu au nimic altceva de spus. Grandilocvența camuflează bine ignoranța, dezorientarea și regretul de a nu fi ceea ce ar vrea grandilocvenții să fie.

Nici unul din cercetătorii anteriori nu ne prezintă o analiză care să fi fost verificată de cineva competent și neutru. Cine putea fi mai competent decât Eliade sau academicienii noștri? Renumele, prestigiul și autoritatea predecesorilor noștri țineau loc de garanție științifică. Așa era pe atunci, nu numai la noi. Redactorii de la Editura Academiei sau de la Editura Științifică nu au îndrăznit să atragă atenția celebrilor autori asupra unor prejudecăți neîntemeiate, afirmații fără acoperire, inexactități flagrante, lipsei de informație și nici chiar asupra unor greșeli lexicale, de ortografie sau de gramatică, pe care dascălii le subliniază în caietele școlarilor cu creionul roșu. În felul acesta, multe afirmații eronate au fost publicate sub oblăduirea unor edituri de prim rang și rămân ca gropi cognitive, în care cei neatenți și-ar putea frânge gâtul. Le-am semnalat în carte pentru cei grăbiți, iar cei atenți să nu creadă că eu am fost orb de nu le-am văzut și am căzut în acele gropi sau că am transcris greșit citatele.

Însă eu nu condamn erorile semnalate sau drumurile păguboase pe care au mers unii înaintași. Eu îi respect chiar și pe cei care nu și-au dat seama că au trântit în noroi Miorița de pe piedestalul ei luminos, unde fusese pusă încă de la început de către traducători și exegeți din Occident. Erorile și drumurile rătăcite din trecut ne sunt azi utile, ca să știm ce s-a făcut până acum, ce avem de făcut și să nu repetăm aceleași greșeli, ci să apucăm alte făgașuri, mai bune. Avem datoria să repunem poemul nostru național acolo unde îl puseseră occidentalii, alături de cele mai grandioase opere clasice ale literaturii universale, așa cum o considera teoreticianul literar austriac Leo Spitzer. Oricât nu le-ar plăcea Miorița unora sau altora, este grandioasă nu prin dimensiuni sau cantitate, ci prin calitate, prin conținutul sublim, pe atât de înalt pe cât e de profund, prin frumusețea imaginilor sau a ideilor, cât și prin mesajul mereu actual pretutindeni, pe orice meridian. Am arătat în carte pe larg actualitatea universală a Mioriței și utilitatea ei ca ghid pentru înălțare spirituală în cele mai înalte sfere din universul poeziei. Varianta publicată de Vasile Alecsandri este printre cele mai lungi, are 123 de versuri scurte, care scrise în continuare încap pe o pagină. Nu cunosc vreo altă capodoperă din literatura universală care să fie atât de concentrată, într-un stil atât de lapidar ca Miorița. Orice variantă a Mioriței conține mai multe idei decât cuvinte. Această bogăție de idei se vede printr-o descifrare a tezaurului de metafore și alegorii cu sensuri simbolice multiple, pe mai multe niveluri, sau se simte cu inima. Însă pentru asta trebuie să avem creier și inimă. Grandioasă mai este și răspândirea celor peste două mii de variante, cum iarăși nu știu să mai fie vreo altă operă literară din lume, cu așa mare priză la vreo națiune.

Intenția mea (în cartea Miorița – Izvorul nemuririi, editura Alcor, București 2016 și 2017, ediția a doua având un supliment de 8 pagini cu considerații critice la ediția întâia) este de a analiza din perspectiva științei religiilor câteva elemente și credințe precreștine în diferite variante ale Mioriţei, cu metodele pe care le-am învățat la cursul de Metodologia cercetării, la facultatea de Știința Religiilor de la Universitatea din Göteborg, în Suedia. Știința religiilor este interdisciplinară și înmănunchează istoria religiilor, fenomenologia religiilor, antropologie, etnografie, filologie, sociologie, arheologie, istorie, istoria ideilor, filozofie, psihologie și toate științele sau compartimentele umaniste. Cine ar putea analiza Miorița din toate aceste perspective și câte mai sunt? Generația tânără va putea.

Profesorii care m-au pus pe făgașul cercetării Mioriței admirau Miorița în diferite traduceri și regretau că Eliade nu a acordat mai multă atenție poemului nostru național. Ei cunoșteau tot ce a scris Eliade. Citiseră ce au spus despre Miorița americanul Ernest H. Latham Jr.sau suedezul Strandberg și alte cărți de referință în diferite limbi. Pentru profesorii mei, am tradus Miorița cât mai exact, altfel de cum fusese tradusă în suedeză la mâna a doua, printr-o traducere germană, pe vremea lui Alecsandri. Am tradus în suedeză și diferite variante ne-mai-traduse în nicio limbă, vreo 1500 de versuri, ca să poată profesorii să mă îndrume și să controleze analiza pe care am făcut-o Mioriței. Am clasificat în perspectivă sinoptică – aplicând diferite criterii – și am analizat prin metoda calitativ-comparativă toate variantele din antologiile lui Adrian Fochi, Virgil Medan și Cristea Sandu-Timoc, în total 973 de variante ale Mioriţei. Asta înseamnă nici măcar jumătate din toate variantele Mioriței. Am folosit metode de cercetare noi, care desigur că se vor învechi în curând, cât și definiții din teoria literaturii și din știința religiilor, care nu s-au schimbat de sute de ani și nici nu se vor mai putea schimba. Am apelat la cercetători și gânditori români, ca Ovid Densusianu, Dumitru Caracostea, George Călinescu, Victor Kernbach, Constantin Noica, Pavel Ruxăndoiu, Alexandru Amzulescu, Ion Filipciuc și încă alții, la care am găsit cheile pentru înțelegerea Mioriței, așa cum a putut fi gândită de străbuni. Am apelat și la numeroşi savanți și gânditori străini, neimplicați în disputele noastre dâmbovițene și fratricide, unde am găsit instrumente de lucru, clarificări fenomenologice și sprijin pentru argumentație.

Am formulat zece întrebări principale și am răspuns la ele așa cum se poate vedea în cele 340 de pagini ale cărţii. Este o traducere selectivă după Miorița – Odödlighetens källa tipărită la Stockholm, ce are peste 500 de pagini. Spre deosebire de cărțile cercetătorilor anteriori, neverificate științific de nimeni, analiza mea a fost îndrumată, controlată și aprobată de către doi profesori universitari emeriți, suedezi: Gudmar Aneer și Folke Josephson. Spațiul nu-mi permite să prezint aici și argumentația sau dovezile din carte. Însă oricine este liber să vină cu argumente și dovezi contrare, iar dacă nu, se știe că atacurile la persoană și insultele au făcut parte din repertoriul multora, în vajnica noastră tradiție dâmbovițeană. Oricum, nimeni nu are nimic de câștigat sau de pierdut, orice ar zice oricine, fiindcă nimeni nu depinde cu ceva, de nimeni și de nimic. Așa cum nici Miorița nu depinde de nimeni, însă noi depindem de Miorița, întrucât în acest poem național se întâlnește inima noastră cu inima strămoșilor noștri, de la care am primit moștenirea genetică, tradițiile, limba și identitatea culturală.

Limbajul în Miorița e figurativ și simbolic. Termenii concreți din metafore sau alegorii, cu aceleași sensuri abstracte, se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare. Putem avea toată înțelegerea pentru cei ce se opresc la sensul concret al cuvintelor și nu pot vedea sensurile abstracte. Toată compasiunea pentru cei cărora nu le place Miorița. Diplomele și titlurile universitare sau premiile literare nu decernează și gust literar sau inteligență, însă dau credit unora ce fac pe grozavii și îndrugă baliverne, ca să-și consoleze orgoliul rănit de propria lor neputință intelectuală. Nu au mai găsit cu ce să denigreze Miorița și au râs de Marin Sorescu, pentru că o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Mulți scriu cu risipă, fără să știe că ei nici nu știu să scrie. Unii își ascund sterilitatea intelectuală și se fac auziți prin a da cu pietre în Miorița, în Eminescu sau de jur împrejur, în orice are o valoare și le stârnește invidia. Nimic nu poate fi mai mare decât invidia mediocrităților înfumurate. Orice panglicar în papainoage, ce insultă țara, se dă drept scriitor și creator de opinii. Asta poate, asta face. Fiecare din noi, cu ce putem. Ei cu murdăriile lor, noi cu florile noastre.

Au aruncat cu murdării în Miorița și au zis că ar fi dăunătoare individului și națiunii. Miorița nu poate fi dăunătoare. Străbunii nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. Dăunătoare este metodologia cu care a fost cercetată Miorița, lipsa oricărei metodologii sau părerismul ca metodă de cercetare. Nu Miorița să fie aruncată la gunoi, ci teoriile care ne-au explicat-o într-un mod dăunător. Cam mulți savanți văd în Miorița o crimă josnică pentru jaf. Romulus Vulcănescu (Etnologie juridică, Ed. Academiei, 1970) argumentează că invers, ciobanul e pedepsit cu moartea, pe drept sau pe nedrept, pentru că ar fi comis toate cele unsprezece fărădelegi ce se pedepsesc cu condamnarea la moarte. Ca dovadă, el aduce existența acestor legi. Nu știu vreo țară în care existența legii e dovada că cineva a încălcat acea lege. Iată cum un academician respectabil supune ciobanul din Miorița unei judecăți cum numai în Procesul lui Kafka mai există așa ceva. Alții reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. La pag. 235, Eliade preia ideea lui Constantin Brăiloiu, că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi”. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini (pp. 491-530) în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică Miorița. Eliade e de acord cu Fochi că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului” (Fochi:529).Pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița? Asemenea aberații le putem da la spate și pot fi puse la un muzeu pentru istoria învățăturilor rătăcite.

Am făcut această analiză cu toată modestia cuvenită și fără nicio pretenție, numai ca să aflu de ce a ajuns Miorița să fie disprețuită în țara noastră și să văd ce am putea face pentru a o repune la locul de cinste de unde a fost răsturnată, așa cum sunt răsturnate statuile când nu le mai place unora de ele. Oricine poate să răspundă altfel la aceste întrebări sau să vină cu încă alte întrebări și să răspundă la ele. Faptul că nimeni până acum din cercetătorii anteriori, nici chiar Blaga sau Eliade, nu a pornit de la o metodologie clară, cu expunere de probleme sau de întrebări la care să răspundă, nu ne poate împiedica să facem oricare din noi acest lucru, așa cum ne impune noua metodologie universitară.

1. Uciderea ciobanului este motivată juridic sau religios?

– Ca să putem înţelege atitudinea ciobanului în fața morții, trebuie mai întâi să știm care este cauza și scopul uciderii lui. Pentru a răspunde la această întrebare fundamentală, putem porni de la un cuvânt cheie, prezent în sute de variante ale Mioriței. Mulți cercetători s-au poticnit de cuvântul lege și au crezut că ciobanul este pedepsit cu moartea, după o judecată dreaptă sau nedreaptă. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este recent, iar înțelesul mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Chiar și la scriitori clasici, ba chiar și la unii contemporani de ai noștri, când scriu despre mediul rural, lege continuă să aibă sens religios, iar nu juridic. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ordinea din cosmos, nu ordinea din societate. Însă niciunul din ei nu a fost luat în serios. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Conotațiile cosmice abundă în toate variantele Mioriței. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței pornește de la o premisă neîntemeiată și că trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

2. Ce înseamnă unele cuvinte și expresii nefirești, ciudate?

– Mai multe cuvinte și expresii, din variantele Mioriţei, par lipsite de logică – străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și multe altele. Cercetarea anterioară vede în ele dovada pentru ura față de străin în general și față de ciobanul moldovean în special, dar nu ne explică ce este cu inelul, cu luna, cu lumea și cu celelalte expresii asemănătoare. Tras ca prin inel, a fost interpretat că el era subțirel de statură, sau cam cum am zice azi xxx-smal. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei, care menționează la p. 124: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (...) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Nu înțeleg cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum se împacă aceste afirmații contradictorii în același paragraf? Iată arta derutantă de a spune ceva, cât și contrariul, arta de a spune și da și nu.

Amzulescu și ceilalți trei consideră că portretul ciobanului prezintă idealul de frumusețe exterioară, ceea ce nu este greșit, dar nici nu epuizează sensurile poeziei. Pentru a putea înțelege Miorița mai în profunzime, trebuie să știm ce înțelesuri abstracte a vrut autorul colectiv și anonim să sugereze cu fiecare cuvânt concret din fiecare vers. Cuvintele concrete conțin sensuri abstracte, metaforice, cu sensuri multiple, pe diferite niveluri. Excepție fac doar unele improvizații adăugate ulterior și care au derutat pe cei ce au datat Miorița în vremuri recente. Cercetarea sinoptică scoate în evidență ceea ce poate fi mai vechi sau eventual autentic și ceea ce în mod sigur e adaos târziu, adesea improvizație individuală și nereprezentativă pentru ansamblul variantelor. Tot ce este autentic în Miorița e simbol și abstracțiune, nimic nu e concret și real. Până și peisajul geografic în care se află ciobanul este un procedeu literar pentru a zugrăvi peisajul lui interior, psihic. Acest procedeu, de a combina imagini exterioare cu imagini interioare, este arhicunoscut și folosit de nenumărați poeți din literatura universală. Dar câți dintre noi mai citim azi poezie? Unii citesc Miorița ca poezie sublimă, chiar și în traduceri ce nu pot fi perfecte, alții ca un „fapt divers” din ziar. Din respect pentru ei, nu îi mai numesc și aici. Afirmațiile lor regretabile sunt citate în carte, pentru a pune în evidență cât mai bine rezultatele pozitive ale cercetării lor. Fiecare, după educația și sensibilitatea estetică pe care o are sau nu o are. Nu toți putem avea educația și sensibilitatea poetică a lui Marin Sorescu.

Eu consider că însușirile exterioare din portretul ciobanului sunt un procedeu literar pentru a zugrăvi însușirile lui interioare, psihice. Acest procedeu nu este o noutate, ci e arhicunoscut. Portretul ciobanului, în sensul concret al cuvintelor pare nefiresc și nelogic. În sensul abstract al acelorași cuvinte, ca portret interior, totul devine firesc și logic. Descrierea înfățișării ciobanului pare mai degrabă să fie expresia unui portret interior decât exterior. Întreg portretul exterior al ciobanului este compus din cuvinte ce simbolizează momente din ritul de pasaj prin care a trecut el anterior și are ca scop să prezinte frumusețea lui lăuntrică, profilul lui moral și spiritual. Multe expresii sunt rămășițe fragmentare, ca un fel de cioburi sparte, ale unor metafore sau alegorii, al căror înțeles a fost uitat de către cei ce ne-au transmis textul și uneori l-au modificat. Însușirile aparent concrete ale ciobanului au fost la început metafore pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere ale ciobanilor arhaici. Procedurile tainice s-au pierdut, iar sensul tainic al cuvintelor de asemenea. Totuși, metaforele pot fi reconstituite – cam la fel cum reconstituim obiectele arhaice de ceramică sau statuile sparte – și dezvăluie că ciobanul a trecut anterior printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru a trece la un nivel superior, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică. El poate juca rolul unui erou mitologic, care obține nemurirea și reînnoiește lumea.

3. Cum pot să fie ciobanii frați când ei provin din diferite regiuni? Și ce e cu fratele străin?

– Textele variantelor conțin date contradictorii: ciobanii provin din trei regiuni diferite și totuși sunt frați. Încă o contradicție: ciobanii sunt frați sau veri primari, iar unul dintre ei e străin. Acest lucru e lipsit de logică sau are vreun înțeles special, care s-a pierdut?

Ciobanii din Miorița fac parte dintr-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Se știe că în societățile arhaice coeziunea frăției profesionale este garantată prin jurământ solemn și e mai presus decât legăturile de sânge sau deosebirile regionale. Crima împotriva unui membru al frăției este considerată trădare, mai gravă decât fratricidul obișnuit. Rudele victimei se răzbună asupra întregului clan al ucigașului. Nicio variantă nu condamnă uciderea baciului, fiindcă el nu este ucis în realitate, ci e vorba despre un omor teatral, simbolic. În mai multe variante, ciobanii suflă în buciume, să se audă pretutindeni că ei încep ritualul. Cine a mai văzut criminali care să anunțe societatea înconjurătoare că ei vor comite o crimă?

Am prezentat în carte elemente din care rezultă cu claritate că baciul a trecut deja printr-un rit de inițiere sacră, a ajuns la nivelul că poate vorbi cu animalele și urmează să mai treacă un prag inițiatic superior. El e văzut ca un înstrăinat de viața materială și ca un străin de această lume profană. Pe deasupra, el este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii și poeziei. El cântă din fluier dar nu pentru ciobani, ci pentru oile sale și pentru câinii săi, pentru munți, pentru brazi, pentru păsări, pentru soare, lună și stele, altfel spus, pentru sine însuși. Baciul este străin în sensul că sufletul lui e mai legat de aspectul sacru al universului și al omului, decât de aspectul profan, cum sunt legați ceilalți doi ciobani subalterni.

4. Uciderea este un rit sângeros și o realitate, sau ceva ce se petrece ca o dramă rituală în mijlocul naturii, ori numai în psihicul ciobanului? Și ce fel de etică au ciobanii?

– Fără să știm ce fel de acțiune este, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație e și ce se petrece de fapt, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Antropologul scoțian V. Turner ne amintește ceea ce știm cu toții, că aspectul modal al verbului predicativ este hotărâtor în orice comunicare. El arată că acțiunile din teatru sau ritualuri, unde omul mimează o acțiune (plays), sunt la modul conjunctiv sau alte moduri prezumtive. Pe când acțiunile adevărate, când omul face ceva (works), sunt la modul indicativ. Am clasificat variantele și după aspectul modal al verbelor. Am constatat că omorul, de cele mai multe ori, se petrece la modul condițional-optativ sau la conjunctiv, considerate în Gramatica Academiei noastre ca moduri prezumtive, pentru acțiuni ipotetice, eventuale și neîmplinite. Adesea, ciobanul însuși cere la modul imperativ să fie ucis. El folosește imperativul cu forme din graiul popular, având înțelesul de conjunctiv sau de condițional-optativ. Ba chiar cere să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apusul soarelui. Ucis în diferite locuri și îngropat pe rând în diferite locuri. Numai la teatru sau într-un ritual teatral se pot repeta aceste acțiuni. În scenariul tuturor riturilor inițiatice pentru trecerea celui mai înalt prag – de la șamanii analizați de Eliade mai bine decât de oricine și până la francmasonii de azi – se înscenează pasajul prin moarte și înviere, iar cifra trei e nelipsită.

Am refuzat să cred că aici ar fi vorba despre den Trefaldiga Döden (moartea triplă, din sacrificiile umane în Scandinavia pre-creștină), cum credea la început unul din profesorii mei și îmi promitea marea cu sarea dacă mergeam pe această idee și anexam Miorița la mitologia nordică.Pe parcursul lucrării, argumentele din capitolele următoare l-au convins că moartea și îngroparea în Miorița nu pot fi adevărate și nu au nimic comun cu mitologia nordică, ci sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul este un personaj mitologic anterior mitologiei nordice și tuturor mitologiilor indoeuropene. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul, veri primari sau ortaci loiali, care joacă teatru așa cum le spune baciul. La fel ca și baciul, ei respectă echilibrul între cele trei componente: etica onto-, teleo- și deontologică – deci o etică totală, ce cuprinde toate celelalte subdiviziuni – și au o moralitate ireproșabilă. În marea majoritate a variantelor, omorul este la moduri prezumtive, nu se efectuează, ciobanul nu este ucis. În foarte puținele variante unde omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui. Cercetătorii care au văzut asemănări cu alte rituri sau mituri de la noi sau din alte culturi, în care eroul este ucis și reînviat, au fost distruși de către ceilalți cercetători.

5. Ce este cu mama ciobanului?

– Perspectiva genului nu s-a mai discutat până acum. Am arătat în carte indiciile după care putem deduce că femeile au avut un rol precumpănitor la crearea și transmiterea Mioriței. Nu există niciun indiciu pentru a exclude această ipoteză. Mama ciobanului a fost socotită ca un adaos târziu și nesemnificativ, care nu avea nevoie să fie analizat. Am analizat rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția despre lume a bărbaților și a femeilor, cât și urmările omorului asupra raportului de forțe sociale.

Concluzia mea este că mama ciobanului are un rol important în Miorița. În unele variantele apare cu un repertoriu mai amplu sau mai simplificat ori e absentă. Ea se oglindește în divinitățile naturii, cu care are legături directe, vorbește cu ele și este o „matriarhă” cu capacități ca ale șamanilor. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Arheologii nu au găsit echivalente masculine ale miilor de statuete feminine din paleolitic și matriarhat, ci doar sporadice simboluri masculine, destul de târzii și nu la fel de semnificative. Echivalente masculine apar abia în neolitic, ca de exemplu Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă, în familie și în societate și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.

6. Oile, mioara și câinele sunt animale adevărate sau fabuloase? Ce simbolizează?

– Cercetarea anterioară crede în unanimitate că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Știm cu toții că niciun autor, de nicăieri, nu amestecă animale fabuloase cu animale reale în aceeași acțiune sau narațiune. Naratologia nu permite.

În partea expozitivă din varianta Alecsandri, până la versul 21, animalele sunt enumerate cantitativ și pentru valoarea lor materială, deci pot fi animale concrete. În partea narativă, începând cu conjuncția adversativă din versul 22, mioara se detașează de animalele reale, este animal fabulos (năzdrăvană) și vorbește. În versurile 70-74, ciobanul vorbește despre oi ca despre un personaj colectiv cu însușiri umane. În teoria literaturii, animalele cu însușiri umane nu sunt concrete, ci sunt personificări care simbolizează ceva abstract. Oile de care vorbește ciobanul pot fi personificarea societății din afara familiei și a frăției. Mioara nu poate fi un oracol, cum au crezut unii cercetători remarcabili. Am arătat că nu întrunește criteriile pentru a fi oracol. Mioara întrunește calitățile unui călăuz spiritual și este un mistagog, cum era Virgiliu pentru Dante sau calul pentru Harap-Alb și alți Feți-Frumoși. Dialogul cu mioara este un monolog interior.

Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (Jung, 1941). Versurile 21 și 41 din varianta Alecsandri menționează că ciobanul are mai mulți câini. Atunci de ce îi spune mioara să își cheme numai un singur câine? Orice țăran știe că un singur câine, nici chiar cel mai bărbătesc și cel mai frățesc, nu își poate apăra stăpânul împotriva a doi adversari. Mioara nu vorbește despre un câine adevărat, care nici nu ar fi capabil să îl apere cu succes, ci câinele aici poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului.

7. Cine este sora soarelui, mândra crăiasă a lumii mireasă, fata de crai, fata de maior sau fata frumoasă de pe munte, cu care se însoară ciobanul?

– Ca să înțelegem nunta cosmică, este important să știm dacă denumirile sora soarelui, mândra crăiasă sau fata de crai sunt cuvinte care înlocuiesc moartea, cum s-a crezut până acum, sau sunt metafore care înseamnă altceva. Trebuie să știm cine este fata de maior sau fata frumoasă din alte variante, dacă aceasta e o fată în carne și oase, cum s-a crezut, sau cine este. Fără să știm asta, nu putem înțelege nici rolul ei, nici al celorlalte echivalente ale ei în cer și nici ce vrea ciobanul. Concepția unanimă în cercetarea anterioară este că nunta ar fi o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, „singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni” (cum comentează traducătorul suedez Strandberg acum vreo 160 de ani). Din aceasta rezultă că, pentru toți acești bărbați, mireasa și nunta sunt însăși moartea, deoarece asta e părerea lor despre femei: toate miresele își înșală bărbații. Cei care nu au avut asemenea prejudecăți misogine despre femei și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost discreditați, fără drept de apel.

S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, o nimfomană fără rușine, care amenință ciobanii cu pușca, iar uciderea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei. Pușca sau alte adaosuri și modificări târzii se abat de la versurile autentice din alte variante mai vechi și mai bine păstrate, așa că nu pot fi cele mai reprezentative pentru fondul întregului material cercetat. Accesoriile recente și relatarea confuză a recitatorului cu memorie scurtă nu modifică funcția mitologică a personajului feminin și nu pot fi definitorii pentru a o reduce la un „fapt divers”, cum zice un academician.

Unii cercetători susţin, că la început personajul feminin de pe munte era o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Eu clasific toate aceste personaje feminine pe o scală între cer și pământ. Clasificate astfel, se observă că valoarea poetică a versurilor respective este descrescătoare. Cele din josul clasamentului, oricât de modificate și deteriorate ar fi, rămân totuși păstrătoare ale unor simboluri solare sau lunare. Clasificarea sinoptică arată că nu fata de maior a fost urcată la cer și transformată într-o ființă mitologică, cum s-a crezut, ci invers, fata de crai și sora soarelui a fost coborâtă până la o fată de maior sau de oameni săraci. Așadar nu personajul cu aspect uman a fost mitologizat, cum s-a crezut, ci personajul mitologic a fost umanizat. Concluzia mea este că fata de pe munte întruchipează apariția (hierofania) unei divinități.

8. Ce vrea să spună ciobanul cu alegoria morții și a nunții sale?

– Alegoria morții și a nunții a stârnit aprige controverse printre cercetători. Care mai de care s-au întrecut să confecționeze un portret jignitor al ciobanului și al caracterului românilor, ceea ce pe bună dreptate a provocat surprinderea și indignarea tuturor. Eliade, în strădania sa de a spăla portretul ciobanului și al românilor, îl pângărește și ne ponegrește încă și mai rău. Cercetarea anterioară, inclusiv Eliade, consideră în unanimitate că această alegorie înlocuiește moartea – care este adevărată – cu nunta, care e o minciună frumoasă, pentru a ascunde sau înfrumuseța realitatea tragică. Eliade a formulat cel mai clar concepția că moartea e înfrumusețată ca o nuntă, iar în felul acesta inacceptabilul devine acceptabil. După el, ciobanul înlocuiește moartea sa nefericită și absurdă cu o nuntă frumoasă, pentru a își înnobila soarta tragică și fără sens, dându-i un sens superior și sublim. În același sens înțelege și Blaga. El definește metafora pornind de la înțelegerea deja existentă a Mioriței, iar cu ajutorul acestei definiții explică cum să înțelegem Miorița (Geneza metaforei și sensul culturii, 1937 pp. 40-41). Dacă tocmai Blaga a căzut în lațul cercului vicios creat de el, cum mai este logica altora?

Eu arăt pe bază de definiții consacrate (formulate de Ruxăndoiu și mulți alți străini) că, dacă ar fi o înfrumusețare a realității, așa cum afirmă Eliade, Blaga și toți ceilalți, atunci aceasta nu corespunde cu definiția alegoriei sau a metaforei, ci cu definiția eufemismului. Cum de nu a observat asta nimeni până acum? Cercetarea anterioară înțelege acest pasaj ca un eufemism și îl etichetează că ar fi alegorie. Confuzia dintre definiția alegoriei și a eufemismului este o regretabilă eroare metodologică, ce a dus la interpretarea dezastruoasă a Mioriței, la denigrarea ciobanului și la murdăria care a fost aruncată asupra românilor. Arăt că așa-zisa alegorie a morții și nunții face un amalgam, o încâlcitură, din două alegorii sau metafore diferite și distincte. Moartea este o metaforă ce simbolizează renunțarea la cele materiale, iar nunta cosmică e altă metaforă și simbolizează înălțarea spirituală. Acestea sunt două trăiri mistice foarte cunoscute în istoria religiilor și bine studiate de psihologi. Moartea ciobanului este aceeași metaforă pe care o folosesc Plotin, apostolul Pavel și mulți alți mistici, pentru a spune că ei se îndepărtează de lumea materială, ca să se apropie de lumea spirituală.

Nunta cosmică a ciobanului exprimă metaforic unirea sufletului cu universul divinizat, bine-cunoscuta hierogamie. Sora soarelui, mândra crăiasă și alte variante ale ei în cer sunt divinități uranice din mitologia arhaică a ciobanilor, iar fetele frumoase ce urcă pe munte și caută ciobanul sunt divinități chtonice. Ciobanul caută divinitatea din cer pentru o hierogamie uranică, iar în alte variante divinitatea îl caută și vine la el pentru o hierogamie chtonică. Acestea sunt cele două căi spirituale de unire cu divinitatea, relatate de cei ce au avut experiențe mistice: sau omul se înalță spre divinitate sau divinitatea vine la om. Personalități celebre, ca Ioan al Crucii, Meșterul Eckhart și alții, care au avut experiențe de extaz mistic, au numit propriul lor suflet: femeia, ea sau sufletul mireasă (the „Bride Soul”). Nunta cosmică din Miorița se petrece în sufletul ciobanului. Nu înseamnă că devenim mistici când ne minunăm de frumusețea naturii și simțim – ca și ciobanul – o bucurie în suflet, ca un dor de a fi una cu natura. Toți iubim natura. Frumusețile naturii ne pot extazia fără să fim religioși și ne minunăm sau nu, după starea sufletească în care ne aflăm.

9. În ce fel transmiterea orală a dus la apariţia unei diversităţi de variante și a modificat poemul de la colind la baladă sau de la baladă cu conținut sacru la înțelesuri profane?

– Trebuie să știm în ce măsură variantele conțin date mai mult sau mai puțin autentice și modificări sau improvizații ulterioare. Eu analizez versuri deteriorate fonetic, lexical și semantic, le sortez pe o scală relativă, și astfel apare limpede că toate modificările au fost făcute în aceeași direcție, chiar și cele reușite poetic, de la o înțelegere mitologică la una lumească, de la mythos la logos, de la sacru la profan. Din ce în ce mai puținele aspecte mitologice și poetice au fost eclipsate și înlocuite cu aspecte materialiste, ceea ce a creat confuzii printre cititori și cercetători, iar uneori chiar și printre țăranii care nu au mai înțeles versurile pe care le auziseră și le-au modificat, ca să le adapteze la necazurile lor personale.

10. Ce elemente sunt în text pentru a putea data crearea Mioriței?

– Pentru a înțelege mai bine conținutul Mioriței și mesajul ciobanului, este de mare folos să știm ce fenomene și aspecte sociale, economice sau religioase și ce vremuri istorice sunt oglindite în text. Metodologia cercetării filologice ne învață că toate datele concrete din metafore și alegorii, cu sensuri oricât de abstracte ar fi, sau oricât de fanteziste ar fi textele, au de bună seamă o legătură directă cu societatea care le-a creat (Sharan B. Merriam). Datele concrete din metaforele sau alegoriile din Miorița, precum și întreg textul tuturor variantelor reflectă societatea care le-a creat și fac deci posibilă o datare relativă a compunerii poeziei. Adaptările pot fi și ele datate.

Unii cercetători datează crearea Mioriţei în secolul al XVIII-lea, iar alții cel mai înapoi în timp pe vremea dacilor. Afirmațiile lor se bazează mai mult pe intuiție decât pe argumente sau dovezi și nicidecum pe vreo lucrare de referință. Așa era stadiul în care se afla metodologia cercetării în generațiile trecute.

Eu încerc o datare comparativă, relativă, pe trei criterii: 1. Elemente care se pot relata la indoeuropeni, 2. Elemente care se pot relata la pre-indoeuropeni, 3. Perspectiva genului. Concluziile la care se poate ajunge pe aceste trei criterii converg spre o datare a creării Mioriței pe vremea pre-indoeuropenilor.

Miorița era deja alcătuită și circula oral înainte de venirea indoeuropenilor. Textul variantelor păstrează multe elemente provenite din societatea vânătorilor arhaici, ce au precedat domesticirea oilor și păstoritul. Lexicul din Miorița a putut urma evoluția limbii, la fel cum a urmat și Crezul ortodox de la Nicaea (325), fără să fie tradus din latină în română. Miorița poate fi mai veche decât Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia. Așa-zisa Urballade poate fi veche de 8000 de ani sau chiar mai mult, poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și are multe rădăcini în cea mai veche societate de vânători arhaici. Miorița poate să fi fost creată în epoca de piatră, cam în aceleași vremuri în care antropologul francez Claude Lévi-Strauss spune că s-au făcut marile descoperiri fundamentale, ce stau la baza civilizației actuale: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul.

Oricât de incomplet sau de eronat ar fi rezultatul analizei din modesta mea contribuție – prea pe scurt rezumată aici – sunt convins că tânăra generație va prelua ștafeta și va veni cu noi rezultate, la înălțimea piedestalului pe care fusese pusă Miorița încă de la început, de către occidentali și unde am încercat eu să o repun la locul ei de onoare.

stau, mă uit cum funcţionează ireproşabil

dar nu ştiu unde aş putea să mă plasez pe mine

cel care am creat lumea

ca pe o imensă catedrală

trebuia să-i înalţ mariei acestea dar în locul

în care noi ne înmulţeam şi rata mortalităţii

eroda cablurile subterane ale semaforului am spus: ţipete fardează veşteda ninsoare/ kilometrul arde lângă tâmpla mea/ văduve biserici fac înviorare/ migrează bocancii spre camera ta/ mă despart de tine ca de-o notă dată/ unei serpentine care m-a furat/ ghilotina nopţii zace iodizată/ de un gât celebru – social bronzat/ norii fac varice – mergem la culcare/ tâmple corodate ne vor tapiţa/ cred că-ţi vor apare riduri pe mirare/ de-atâtea foraje prin viaţa ta/ tu care eşti vastă ca un sanatoriu/ fă-mi cadou o iarnă-n ţara de ciment/ pana de păcate ninsă-n purgatoriu/ un amurg, să-mi fie înger permanent/ astfel voi fi baltic traversat de sare/ universul cred că transpirat va fi/ şi gustând această clasică sudoare/ te voi da la dracu şi te voi iubi atât de mult

încât trebuie să fugim iubito

                irod e pe urmele noastre…

tu nu vezi soldaţii tu nu simţi cum poliţii secrete

ne iau amprentele de pe suprafaţa fiecărui

                secol prin care-am trecut?

haide, Mântuitorul trebuie salvat,

trebuie să-L ducem celor din anul 2000.

dar unde ţi-e Fiul, iubito?

voiam să-ţi spun de-a lungul acestei fugi

fără noimă acum

în febra plecării

am uitat să-L luăm pe Isus.

PATIMA ŞI LACRIMĂ

Pune-ţi doru-n lacrimă

Şi iubirea-n patimă ,

Şi m-aşteaptă c-am să vin

În cel vis, dulce-pelin .

Pune-ţi doru-n patimă

Şi iubire-n lacrimă ,

Şi mă iartă , n-am să vin

Visurile să-ţi alin .

Pune dor şi patimă

În iubirea-lacrimă ,

Şi mă-nchide pe deplin

În iubirea ta, de chin.

             ***

Şterge-ţi dulcea lacrimă ,

Uită de cea patimă ,

Fă din ele vin-pelin

Că-i tarziu, şi nu mai vin .

NOAPTE   DE   TAINĂ

Lasă lampa mică, umbre să se-adune,

Pune la ţâţână lacrimi înstelate,

Stâmpără-ţi bătaia inimii nebune,

Rugi la Născătoarea, meargă-ţi înălţate.

Când ieşi-va luna voi veni cuminte

Să îţi ung cu miere simţurile toate,

Ochii-ţi săruta-voi, să mă ţină minte,

Nedormiţi mă cheme, rugători în noapte.

Taină îţi voi spune învrăjită-n şoaptă

Să te năvălească sîngele fierbinte,

Iar când dezmierda-voi, gura fragă coaptă

Mângăiate vise sta-vor să te-alinte.

Vântu-mi şteargă urma când pleca-voi iară,

Inima-ţi m-ascundă într-un colţ de gând,

Să mă veşnicească într-un dor de-o seară

Taină să mă facă, dulce-nfiorând.

INTERVIU CU DR. STEPHAN POEN DESPRE MEZZOSOPRANA ELENA CERNEI

„Elena Cernei a fost o ființă... pravoslavnică ...

prin nașterea ei pe pământul Basarabiei.”

(Dr. Stphan POEN)

Anul acesta, pe 1 Martie, s-au împlinit 95 de ani de la nașterea, în prag de primăvară, a mezzosopranei Elena Cernei, în memoria căreia vă propun un interviu de suflet, neconvențional, cu soțul renumitei noastre artiste lirice - Dr. Stephan Poen.

***

Magdalena ALBU: Stimate Dle Dr. Stephan Poen, vă provoc la o discuție liberă, neconvențională, care să treacă dincolo de cadrele fixe ale interviului formal, tocmai pentru a transmite cititorului nostru sentimentul de apropiere, de comuniune spirituală aparte. O personalitate complexă, multidimensională, sub aspectul pregătirii și profesionalismului, reprezintă un caz rar întâlnit în perimetrul cultural românesc și internațional, motiv pentru care cuvântul Domniei-Voastre, scris sau rostit, reprezintă echivalentul unor lecții remarcabile de muzicologie bazate pe erudiție și interdisciplinaritate. Totuși, pentru cititorii care nu vă cunosc încă, cine este Doctorul Stephan Poen?

Stephan POEN: Un umanist interdisciplinar, echidistant plasat între știință și artă, medicină și muzică, fonologie analitică și estetică vocală.

Magdalena ALBU: Ce personalitate v-a folosit drept model în viață sau nu ați avut un asemenea reper în sensul strict al cuvântului, ci, mai degrabă, s-a repercutat asupra formării dumneavoastră strălucite toată gama de întâlniri memorabile, pe care vi le-a oferit, de-a lungul timpului, destinul?

Stephan POEN: Minunații mei părinți, Elena și Samuel, m-au crescut și educat cu toată dragostea și atenția, stimulând în mine acea tendință naturală de a fi atras de mai multe lucruri simultan, ceea ce m-a predispus interdisciplinarismului de mai târziu. Modelul meu de viață a fost preluat, deci, în familie și s-a armonizat perfect, peste ani, cu modelul de viață al iubitei mele soții, marea artistă Elena Cernei, datorită căreia mi-am consolidat capacitățile de cunoaștere și aprofundare ale fenomenului vocal în totalitatea dimensiunilor sale funcționale. Un rol foarte important în evoluția mea de la o fragedă vârstă l-au avut acei îndrumători, profesori, artiști care, în timp, mi-au devenit adevărați Maeștri, influențând favorabil gândirea mea. În acest sens, pot cita pe cei mai importanți: profesoara de pian Eleonora Berdan, definită o ”mamă spirituală” chiar de însăși mama mea; profesoara de limba română Lily Plaiu de la Liceul Matei Basarab din București și, la același liceu, profesoara de muzică Melania Roșescu; maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto; șeful de lucrări la anatomie dr. Constantin N. Cerbulescu-Șovarna, care mi-a insuflat logica și organizarea gândirii științifice biomedicale; asistent dr. embriologie Elena Ionescu, care mi-a pus bazele înțelegerii asupra modului în care se realizează o cercetare încă din primul an de facultate, fiind îndrumătorul primei mele lucrări științifice pe tema dezvoltării laringelui la embrionul și fătul uman; asistent dr. endocrinolog Aurelian Grigorescu, îndrumătorul tezei mele de absolvență cu tema ”Influența factorilor endocrini în aparatul fonator pentru voce vorbită și cântată”; șef lucrări dr. Elena Tănase de la catedra ORL, care mi-a pus bazele cunoașterii clinice în domeniul otorinolaringologiei; prof.dr. Ștefan Gârbea, chirurg ORL de prestigiu, care m-a inițiat în laringoscopie și diagnostic în domeniul vocii vorbite și cântate; doctorul Ermil Nichifor, dirijor legendar al Orchestrei de Cameră a Medicilor din București, care, astăzi, îi poartă numele, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni, insuflându-mi spiritul prin care Medicina și Muzica pot fi reunite organic.

Revenind, după mai mulți ani în România, am întâlnit pe Profesorul Șerban Dimitrie Soreanu de la Universitatea Națională de Muzică din București, pianist, muzician, intelectual la cel mai înalt nivel spiritual, care mi-a devenit un foarte bun prieten și un excelent maestru, sub îndrumarea căruia am realizat un formidabil parcurs de Doctorat în Muzică finalizat cu Teza a cărei temă a fost ”Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal”.

Magdalena ALBU: Medicina și muzica reprezintă cele două axe ale activității dumneavoastră profesionale, domeniul medical, aflându-se într-o deplină concordanță cu sfera vastă a interpretării artistice vocale. Care sunt compozitorii și creațiile muzicale preferate ale dumneavoastră și ce figuri de excepție ale foniatriei românești și mondiale vă sunt repere valorice fixe, asupra operei cărora vă întoarceți, întotdeauna, cu admirație și recunoștință?

Stephan POEN: Întreaga muzică bine slujită este sublimă și imense satisfacții spirituale și culturale pot oferi compozitorii din toate epocile și școlile stilistice. La pian, am o afinitate deosebită pentru Bach, care îmi ordonează gândirea și pentru Mozart, care îmi stimulează potențialul mental. În universul vocalității, din nou Bach și Mozart, cărora li se adaugă Verdi și Wagner; sunt ca niște puncte cardinale al căror reper determină un favorabil impact analitic cu ceilalți compozitori.

În privința unor figuri de medici care să mă fi inspirat și chiar îndrumat în Foniatrie sau în zone inetrdisciplinare, aș menționa pe Prof. Dr. Ștefan Gârbea, Prof. Dr. Ștefan Ciurea, Prof. Dr. Elena Tănase, dar și pe Prof. Dr. Marco de Vincentiis de la Roma și Prof. Dr. Lucio Croatto din Padova, peste ani. Din alte specialități medicale, am beneficiat de îndrumători excelenți, precum Dr. Aurelian Grigorescu și Prof. Dr. Marcela Pitiș, Conf. Dr. Mihai Isvoranu, Prof. Dr. Ion Teodorescu-Exarcu, Prof. Dr. Nicolae Cajal, Prof. Dr. Alexandru Pesamosca.

Un fascinant model de Medic - Muzician pe care îl port în suflet este Dr. Ermil Nichifor, dirijorul Orchestrei de Cameră a Medicilor, sub a cărui baghetă am cântat șase stagiuni consecutive, în perioada 1980 - 1986.

Magdalena ALBU: Marea iubire a vieții Dumneavoastră a fost și rămâne ilustra mezzosoprană a României și a lumii Elena Cernei. Înainte de a realiza un portret complex al personalității sale de artist și ambasador cultural al țării noastre, spuneți-mi care au fost circumstanțele acestei întâlniri astrale pentru destinul amândurora?

Stephan POEN: M-am îndrăgostit de Elena Cernei, la modul absolut, încă de la început, la o vârstă fragedă, conștient fiind de ... curajul enorm ... al precocității unui astfel de sentiment. Primul impact cu personalitatea marii artiste a fost la radio, apoi, la televizor, după care, în sala Operei, pentru ca, după un timp, să mă prezint curajos la cabină pentru a o cunoaște personal cu toată admirația și devotamentul meu. Au urmat, apoi, circumstanțe favorabile ale unei prietenii și colaborări, care au creat un cadru favorabil împlinirii unei eterne uniuni matrimoniale, ai cărei fiori de bucurie continui să îi trăiesc în permanență. Amănunte și detalii se află într-un capitol al volumului biografic dedicat ei și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi publica în viitorul apropiat.

Portretul complex este ilustrat prin primatele activităților sale grație cărora, de foarte multe ori, a fost o deschizătoare de drumuri. Elena Cernei este prima personalitate artistică româncă onorată în evenimentele și cu distincțiile următoare: - a făcut parte din primul Cvartet de Soliști ai Filarmonicii George Enescu din București instituit în anul 1951 și din care au mai făcut parte soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu; în foarte multe publicații de specialitate și comentarii muzicologice, referitor la acest cvartet s-a folosit expresia Cvartetul de Aur al Filarmonicii datorită realizărilor sale extraordinare; - evenimente în premieră națională la Filarmonica din București și la Radiodifuziunea Naționale Română: ”Requiem” de Mozart (1951), ”Missa Solemnis” de Beethoven (1952, Cantata ”Alexander Nevski ” de Prokofiev (1953), Suita ”El Amor Brujo” de De Falla (1954), ”Missa în do minor” de Mozart (1956), ”Missa în si minor ” de Bach (1956), ”Orfeu” de Gluck în formă de concert (1961), ”Alto Rhapsodie” de Brahms (1963), ”Ifigenia în Aulida” de Gluck în formă de concert (1964); - evenimente în premieră națională la Opera Română din București: ”Ion Vodă” de Gheorghe Dumitrescu (1955, premieră absolută), ”Oedipe ” de George Enescu (1958), ”Orfeu” de Gluck (1961), ”Don Carlo” de Verdi (1966), ”Doamna Chiajna” de Buicliu (1973, premieră absolută); - este prima mezzosoprană româncă afirmată pe scenele celor mai mari teatre lirice din lume, precum Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera House, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Berliner Deutsche Staatsoper, Barcelona Gran Teatro del Liceu, Théâtre de la Monnaie de Bruxelles, Accademia des Bellas Artes Mexico City, scene unde a colaborat cu cei mai mari artiști, dirijori și regizori ai timpului său; - a luat parte la inaugurarea lui War Memorial Auditorium, Boston, Massachusetts în cadrul unei reprezentații cu ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns, în cadrul unui turneu întreprins cu New York Metropolitan Opera (1965); - a făcut parte dintre artiștii invitați să cânte în ultimele spectacolele festive ale vechiului sediu de la New York Metropolitan Opera, în cadrul programului intitulat ”The Last Month at the Old Met” (1966); - a făcut parte dintre artiștii, care au inaugurat noul sediu New York Metropolitan Opera de la Lincoln Center (1966); - prima artistă lirică din istoria universală în triplă ipostază de libretist, regizor și interpret al rolului titular într-o premieră absolută; evenimentul a avut loc la Opera Română din București, în anul 1973, la premiera operei ”Doamna Chiajna” de Nicolae Buicliu; - este prima artistă lirică româncă invitată să cânte în stagiunea de concerte de la Dag Hammarskjold Library Auditorium of the United Nations organizată de către Cultural Society of the United Nations Secretariat (1974); - formularea în premieră absolută a Fazei Cefalice a Fonației Insonore corelată cu Presiunea Subglotică dirijată conștient ca Al Doilea Tip de Respirație în cadrul Primei Metode de Canto Științifice Personalizate, 1980; - formularea și experimentarea în premieră absolută a unor fenomenologii privind biogravitația și biostructura în cadrul unor studii și experimente, 1984; - prima artistă lirică româncă distinsă cu titlu de Membru Activ al Academiei de Științe din New York, 1985; - prima artistă lirică angajată în programe de cercetări științifice interdisciplinare dedicate Mecanismelor Fonației pentru Vocea Vorbită și Cântată și Conceptului de Vibrație de la baza vocii integrat în Structura Universală; - prima artistă lirică distinsă cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București, 1999. A publicat patru cărți: ”Enigme ale vocii umane ” (1982, Editura Litera, București), ”Et Fiat Lux” (1987, Editura Quo Vadis, Roma) ”L'enigma della voce umana” (1988, Editura Quo Vadis, Roma), ”Et Fiat Lux” (1999, Editura Enciclopedică, București). A prezentat patruzeci de lucrări științifice la congrese internaționale de specialitate în România și în străinătate. A fost membru în juriile unor prestigioase concursuri internaționale de canto.

Magdalena ALBU: Universul muzicii de operă v-a captivat dintotdeauna, aflându-vă permanent în mijlocul acestei fascinante și unice lumi. Cu ce nume de mare valoare pe plan național și global ați avut prilejul să vă întâlniți?

Stephan POEN: De mic copil, am fost captivat de vocea vorbită a celor din jur și de vocea cântată, pe care o ascultam grație aparatului de radio, care era permanent în funcțiune; părinții mei observaseră că, dacă radio-ul merge, eu, fiind foarte atent, mă jucam mai încet, oprindu-mă chiar uneori și, deci, nu exista riscul să cad să mă lovesc; astfel, de la o vârstă fragedă, am început să merg la spectacole și concerte în cadrul unei progresivități determinate de evoluția receptivității mele; astfel, am ajuns să cunosc artiștii timpului, iar, cu unii, să devin foarte bun prieten.

La Teatrul de Operetă, mai întâi, am fost fascinat de personalitatea marelui artist Ion Dacian și de marii artiști ai generației sale, personalități, precum Nicolae Țăranu, Valeria Rădulescu, Lucia Roic, Lilli Dușescu, Adriana Codreanu, Marica Munteanu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu, Cleopatra Melidoneanu. Un loc aparte în sufletul meu îl are marele dirijor Constantin Rădulescu, om de mare cultură și profundă înțelegere a muzicii, care mi-a insuflat o temă de gândire dezvoltată de mine peste ani: sunetul și potențialul său organic asemenea unei celule ... ; un exercițiu mental fantastic în discernământul impactului cu muzica.

Opera Română mi-a prilejuit întâlniri și prietenii cu mari personalități, precum Nicolae Secăreanu, Jean Rânzescu, Mihail Arnăutu, Constantin Bugeanu, Ioana Nicola, Elena Dima-Toroiman, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Magda Ianculescu, Constantin Petrovici, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Elena Simionescu, Magdalena Cononovici, Corneliu Fânățeanu, Ludovic Spiess, Maria Slătinaru-Nistor, Silvia Voinea, Florin Diaconescu, Eugenia Moldoveanu, de al căror har artistic mă bucuram și a căror generozitate prietenească mă stimula în devenirea mea pe drumul cunoașterii vocii cântate.

La Filarmonica George Enescu, mai ales în perioada studenției, când eram și solistul Orchestrei de Cameră a Medicilor, am fost foarte legat de personalități, precum Mihai Brediceanu, Ion Voicu, Emilia Petrescu, Martha Kessler, Ilinca Dumitrescu. De la fiecare am avut de învățat și de reflectat pe marginea a numeroase teme și subiecte legate de aspectele tehnice și estetice ale vocii cântate.

După ce am plecat în lumea largă, am avut norocul și bucuria să întâlnesc personalități legendare, precum Renata Tebaldi, Irina Arkhipova, Virginia Zeani, Mirella Freni, Luciano Pavarotti, Francesco Siciliani, Gianandrea Gavazzeni, Giulietta Simionato, Giuseppe Morelli, Paolo Silveri, Elisabeth Schwarzkoph, Giuseppe Taddei, Giuseppe Valdengo, Petre Munteanu, Nicolai Gedda, Victoria de Los Angeles, Georges Prêtre, Nicola Rossi Lemeni, Galina Vishnevskaya, Mstislav Rostropovich, Antonietta Stella, Gabriella Tucci, Anita Cerquetti, Nicolai Ghiaurov, Renato Bruson, Giuseppe Giacomini, Bernd Weikl, Elena Obraztsova, Giuseppe Sinopoli, Placido Domingo, ca să mă limitez doar la cei care au avut asupra mea o foarte mare influență.

Magdalena ALBU: Ați legat prietenii profunde, de mare notorietate fiind legătura sufletească deosebită cu celebra soprană Mariana Nicolesco și cu soțul acesteia, Radu Varia...

Stephan POEN: Prima reprezentație la care am asistat la Teatrul alla Scala din Milano, a fost ”Fetonte” de Niccolò Jommelli, în premieră absolută pentru templul mondial al operei lirice. În fruntea unei remarcabile distribuții, rolul Reginei Climene era interpretat de marea soprană Mariana Nicolesco, iar, în loja regală a teatrului, se afla ... Regina Beatrix a Olandei, în vizită de stat în Italia. Eu mă aflam într-o lojă, împreună cu soția mea, Elena Cernei, cu Renata Tebaldi și cu dirijorul Gianandrea Gavazzeni. Perfecțiunea interpretării, virtuozitatea și fascinația cântului, frumusețea scenică a sopranei Mariana Nicolesco mi-au prilejuit una dintre cele mai mari emoții artistice ale vieții mele. În zilele următoare, cercetând arhivele marelui teatru, aveam să descopăr că sopranele cu cele mai multe roluri interpretate în premieră absolută la Scala sunt Hariclea Darclée și Mariana Nicolesco.

Iar, peste ani, revenind în România, deveneam membru al Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, fondat de Mariana Nicolesco! Cu acest prilej, l-am cunoscut pe istoricul de artă Radu Varia, personalitate de prestigiu mondial, autoritate absolută în domeniul artei lui Constantin Brâncuși, autorul operei fundamentale consacrată sculpturii acestuia, publicată în Europa, în America și în Japonia, prieten apropiat al lui Salvador Dali, pe care l-a asistat la crearea muzeului său, cel mai vizitat din Spania după Muzeul Prado, interlocutor fabulos, emanând o simpatie ce catalizează entuziasmul general. Mariana și Radu sunt cei mai iubiți prieteni, care îmi umplu viața și cu care comunic permanent de oriunde ne-am afla în lume.

Magdalena ALBU: Dincolo de participarea dumneavoastră în Juriul Internațional al Concursului Darclée, marea soprană Mariana Nicolesco v-a invitat, ani la rând, să susțineți conferințe pe teme majore de cultură și de artă lirică ...

Stephan POEN: Festivalul și Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée, ctitorie a marii soprane Mariana Nicolesco, reprezintă una dintre cele mai prestigioase manifestări ale genului în lume, iar, sub anumite aspecte, este cea mai valoroasă. Din 1995 și până în prezent, au luat parte peste 2800 de tinere talente provenite din peste 50 de țări din cinci continente. Pentru manifesările Darclée, Mariana Nicolesco a obținut Înaltul Patronaj UNESCO, drept recunoaștere a contribuției la patrimoniul mondial al culturii. Organizarea perfectă asigură participanților condiții unice în lume. Festivalul, care se desfășoară în paralel cu Concursul oferă publicului seri de recitaluri, opere integrale, conferințe, Concerte Extraordinare pe Esplanada Dunării, toate cu laureați ai Concursului și cu Orchestra Festivalului Darclée. Aceste manifestări sunt momente privilegiate de afirmare a tinerilor artiști și magnifice, încântătoare seri pentru publicul entuziast și numeros. Aceste extraordinare seri au reprezentat punctul de pornire a unuI mare număr de laureați români și străini a căror carieră se desfășoară în importante teatre, culminând cu Scala din Milano și Metropolitan Opera din New York.

Atât în cadrul Festivalului și al Concursului Darclée, cât și în cadrul sesiunilor Master Classes, Mariana Nicolesco emană, suveran, o fantastică energie creatoare, care-i stimulează pe toți participanții într-o adevărată euforie.

Pentru mine, prezența la aceste evenimente constituie o continuă îmbogățire spirituală. La Brăila, în fiecare vară, este o atmosferă incredibil de frumoasă la care visez cu câteva luni înainte, când pregătesc viitoarele mele conferințe, aprofundând, împreună cu Mariana și Radu, cele mai reprezentative repere artistice și culturale ce ar putea fi omagiate, aniversate ori comemorate în anul respectiv. Este un ritual binevenit ființei mele și prin care continui să mă simt legat de țară tot timpul anului când sunt departe.

Magdalena ALBU: Care a fost prima scânteie aprinsă în sufletul dumneavoastră - medicina sau arta miraculoasă a sunetelor? Mai ales că, împreună cu mezzosoprana Elena Cernei, ați elaborat un model științific unic în lume, Modelul Cernei - Poen, despre ai cărui parametri științifici aș dori să vorbiți în cadrul acestei discuții neconvenționale.

Stephan POEN: La vârsta de 3 – 4 ani, am fost atras de muzică datorită aparatului de radio permanent în funcțiune în camera mea de joacă. La acea vârstă, era mult mai ușor să fiu atras de muzică decât de ... medicină ... Dar aveam o înclinație deosebită în a asculta vocile cântate la radio și ... vocile vorbite ... în mediul înconjurător ... fiecare voce, lăsându-mi o impresie mult mai puternică decât aspectul vizual. Mai târziu, prin studiile de pian și de canto, care au amplificat pasiunea pentru muzică, pentru operă și voci, am înțeles că sensul existenței mele este Medicina dedicată studiului Vocii sub toate aspectele și al sănătății vocale. Am început din primul an de studenție un lung drum de cercetare care a continuat și după absolvirea facultății și pe care îl continui și astăzi. La momentul care a marcat începutul vieții mele conjugale cu Doamna Cernei, ea se dedica deja cercetărilor științifice pentru formularea și elaborarea principiilor de la baza metodei sale de canto; ea venea de la artă spre știință, iar eu de la știință spre artă; întâlnirea era un eveniment ... inevitabil! Doamna Cernei mi-a insuflat spiritul de pătrundere și aprofundare totală a fenomenului vocal la toți parametrii și toate dimensiunile cu inițierea practică a folosirii acestora pentru vocea vorbită și cântată. Eu am onorat genialitatea viziunilor sale cu formulările doctrinare ale textelor la care lucram. Așezat la pian în timp ce ea preda Canto, era pentru mine cea mai înaltă școală prin care mă îndreptam către totala cunoaștere a fenomenului vocal. Așa s-a născut Modelul Biotehnic Vocal Cernei – Poen, pe care, de aproape două decenii, îl duc mai departe, în memoria ei.

Magdalena ALBU: Ce reprezintă Viața pentru medicul Stephan Poen și de ce credeți, după o atâția zeci de ani închinați medicinei, că unii oameni aleg să renunțe la ea? Reprezintă acest lucru o renunțare de tip volițional, a Ființei umane la lupta de fiecare zi cu sinuozitățile ori cu absurdul existențial sau, pur și simplu, este doar o fractură de logică a rațiunii, atunci când aceasta nu reușește să mai vadă o soluție la problemele care o copleșesc?

Stephan POEN: Pentru mine, Viața este exact ceea ce am înțeles și aprofundat în Lecturile Sacre: un Dar prin care am devenit parte integrantă a Creației Divine ... În ceea ce privește persoanele aflate în situații extreme, care să determine un gest definitiv din partea lor ... nu mă pot pronunța ... Fiecare existență este un context unic, specific respectivei conștiințe ale cărui procese interne ... nu ni le putem explica ... și nici nu cred că trebuie să încercăm să ni le explicăm ... este de ajuns o ... caritabilă compasiune ... și o ... profundă rugăciune ... Unicul lucru, pe care îl pot pronunța în contextul acestei întrebări, este acesta: trebuie să evităm disperarea oricât de grea ar fi viața noastră la un moment dat ... Disperarea este cea mai dăunătoare stare emotivă!

Magdalena ALBU: Știu că Elena Cernei a fost o ființă religioasă. Când și cum v-ați apropiat de Dumnezeu? A existat un anumit factor declanșator al acestei aproprieri de sacralitate?

Stephan POEN: Elena Cernei a fost o ființă ... pravoslavnică ... prin nașterea ei pe pământul Basarabiei. De la tatăl ei, Serghei Cernei a moștenit profunzimea în fața Sacralității, cultura și sensibilitatea ritualului în comunitate eclesiastă, dar și în intimitatea propriului suflet, de la mama sa, Evdokia, a moștenit forța afectivă de dăruire față de familie și de societate, iar dădaca, pe nume tot Evdokia, i-a insuflat încrederea în ea însăși. Peste ani, la 21 mai 1999, în timpul ceremoniei de conferire a titlului de Doctor Honoris Causa pentru întreaga sa carieră artistică și științifică, în discursul său, rămas în Arhiva de Filme a Televiziunii Române, Elena Cernei a spus cu lacrimi în ochi: ”M-am născut în Basarabia, acea jumătate de inimă a Moldovei ...”

Eu am fost educat în spiritul credinței de la o vârstă extrem de fragedă de către bunici materni, Grigore și Filofteia, cu care petreceam toată vara în vacanță, iar, toamna și iarna, bunica venea la București să stea cu noi. Părinții mei erau oameni credincioși, dar foarte ocupați cu profesiile lor și eu petreceam mult timp cu bunicii. Primele referiri la Dumnezeu, primele rugăciuni le-am avut de la bunici; de asemenea, tot ei mi-au dăruit ... Mica Biblie cu Icoane ... un volum cu o concentrare a Bibliei pe înțelesul copiilor și care fusese, practic, manualul lor de Religie, când erau la școala primară; este vorba de perioada 1896 – 1900, când ei erau elevi. Acest volum m-a pasionat chiar din vara de după clasa întâia, când știam să citesc și să scriu perfect. Mergeam la biserica satului, iar, iarna, la cea din cartier, cu bunica. Pe măsură ce creșteam, tatăl meu m-a educat în ebraism. Practic, am o dublă educație religioasă practicantă: ebraică și creștină; deci, în conștiința mea, se află Biblia la modul complet, Vechiul și Noul Testament. De mic copil, am început să am o stranie senzație de a nu fi singur chiar când nu era nimeni cu mine. Mai târziu am înțeles că este ... Îngerul Păzitor ... cu care am început să comunic, deși eram un licean foarte rațional și decis orientat spre Facultatea de Medicină, chiar dacă pasionat de pian și canto și cu rezultate extraordinare. Tot la liceu am început, în anumite momente, să contemplu și să meditez pornind de la unele aspecte din matematică, fizică, chimie, biologie; aceste meditații îmi întăreau convingerea în existența lui Dumnezeu și, pe măsură ce această convingere se întărea, devenea mult mai intensă acea prezență însoțitoare a ... Îngerului Păzitor ...

La Facultatea de Medicină, am simțit amprenta divină în sistemul doctrinar al fiecărei discipline parcurse. Practic, din fuziunea interdisciplinară dintre Medicină și Muzică am ajuns pe un tărâm al aprofundării credinței și a dumnezeirii de-a lungul unei gestații de de peste un deceniu și jumătate, finalizate cu o Teză de Doctorat în Muzică: ”Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal”. În ampla parte de Sonosofie, am desfășurat un interdisciplinar teologic, în care am dezvoltat învățături ale Talmudului, vechiului și Noului Testament în Sistemul Tonal, elaborând o dialectică originală de integrarea punctelor de intonație la nivelul tonalităților majore și minore. Într-un cuvânt, Sistemul Tonal reflectă Creația Divină la modul foarte limpede.

Magdalena ALBU: Scriați, la un moment dat, într-o poetică declarație de dragoste, peste timp, închinată memoriei soției Dumneavoastră, că numai prin Credință și Înțelepciune putem fi învingători în această viață. De fapt, sunt cuvintele Elenei Cernei, ca un testament spiritual lăsat nouă, prin intermediul Domniei-Voastre. Ca medic, de această dată, vă întreb, credeți că Omul contemporan a abandonat completamente aceste două axe de sprijin, definitorii ale propriei sale existențe? Și, dacă da, mai are Ființa umană de azi o ultimă șansă de salvare din mrejele monstrului numit ”decadență”, care l-a acaparat feroce din toate părțile?

Stephan POEN: Credința și Înțelepciunea sunt, într-adevăr, două axe fundamentale pentru conștiința umană. Au mai existat perioade istorice în care dictaturile au interzis formele existențiale ale credinței și înțelepciunii. Umanitatea, însă, a rezistat și a reușit să transmită latent tradiția de rcedință și înțelepciune care, la momentul istoric oportun, au fost reactivate. Epoca actuală a declanșat desacralizarea, îndrăzenala unora de a se considera stăpâni ai lumii și ai naturii, impunând principii subordonate unor interese și adoptând modalități ... dictatoriale ... Iată cum istoria se repetă sun o altă formă evolutivă ... Nădăjduiesc că, într-un viitor, conștiința oamenilor se va trezi și va dori reabilitarea valorilor și a vieții autentice ... Atunci va fi nevoie de o transmitere valorică; există o tradiție, dar ea trebuie completată potrivit ulteriorului curs al istoriei ... De aceea, o anumită zonă a activității mele și a mesajului meu către societate vizează această perspectivă pentru a cărei pregătiri ofer și eu un mesaj prin întreaga mea activitate.

Magdalena ALBU: Să revenim la ceea ce trecutul ultimelor două secole a avut înscris în ADN-ul său ca punct de reper fundamental: Valoarea umană în sine, artistică, în speța de față. Și mă refer atât la mezzosprana Elena Cernei, cât la predecesoarele ei celebre din arta vocală, instrumentală sau din compoziție, nume precum: Hariclea Darclée, Elena Teodorini, Florica Cristoforeanu, Eufrosina Vlasto-Popescu, Maria Cebotari, Alma Gluck-Zimbalist, Viorica Ursuleac-Krauss, Clemansa (Mansi) Barberis-Plăcințeanu, Cella Delavrancea, Constanța Erbiceanu, Lola Bobescu, Clara Haskil ș.a., toate aceste nume sonore au realizat, pe parcursul carierei lor prodigioase, una sau mai multe premiere naționale sau mondiale, înscrise, definitiv, în Pantheonul viu al muzicii universale. Un elogiu adus de dumneavoastră, acestor personalități ar fi extrem de binevenit.

Stephan POEN: În cadrul colaborării mele cu Revista Muzicală Radio online am publicat, până acum, 74 de articole și, la momentul actual, lucrez, simultan, la alte două pentru proxima lor publicare. Aceste articole sunt de fapt niște studii complexe istorice, artistice, muzicologice, estetice și chiar niște memorii ale experienței mele de viață interferată cu foarte multe personalități. Treptat, voi ajunge să dedic astfel de studii tuturor personalităților noastre valoroase, inclusiv celor pe care le-ați evocat.

Magdalena ALBU: Adresați un îndemn tuturor tinerilor, care vor să se afirme prin performanță și măiestrie interpretativă în universul vast al artei cântului Are acest univers o cheie anume, pe care trebuie să o folosească aspirantul la glorie scenică?

Stephan POEN: Misterul stă la baza devenirii noastre prin Iubirea Divină! Rămâne un Mister întrebarea asupra darurilor pe care le avem și care reprezintă așteptările Tatălui Ceresc din partea noastră, așa cum scrie în Textele Sacre. O cheie anume nu există pentru aspiranții la glorie în niciun domeniu profesional, inclusiv cel al artei lirice. Există gestația discernământului, care trebuie integrat foarte bine în educația noastră de la vârsta fragedă a copilăriei, pentru ca, ulterior, să devenim autonomi în aplicarea acestui discernământ în viața noastră, treptat: mai întâi, trebuie să conștientizăm care ne sunt înclinațiile, aptitudinile și, prin acestea, să descoperim ce ne pasionează cu adevărat și poate însemna bucuria centrală a ființei noastre în devenire; apoi, trebuie să ne formăm și să ne informăm pentru ca natura aptitudinilor noastre să se transforme într-o cultură a valențelor noastre aplicative; iar, după saltul de la natură la cultură, va trebui să atingem sublimarea la spiritualitatea supremă prin care vom desăvârși propriile noastre competențe în deplina comuniune cu Creatorul, care ne-a hărăzit toate calitățile de care dispunem. Natura înseamnă senzorialitate, cultura înseamnă sensibilitate, iar spiritualitatea înseamnă senzitivitate. Natura este baza, cultura formativă și informativă este structura și spiritualitatea este suprastructura personalității noastre. Natura ne confirmă compatibilitatea, cultura ne proclamă virtuozitatea, iar spiritualitatea ne consacră carisma mesajului nostru către societate. Dacă reușim să parcurgem eficient, coerent, constant și complet fiecare stadiu al acestor etape, în final, putem deveni autentici profesioniști de succes în oricare domeniu, în funcție forța de caracter a personalității noastre.

Magdalena ALBU: Ce compozitori preferați aveți? Dar scriitori?

Stephan POEN: De mic copil, în timpul studiilor de pian, m-am atașat foarte mult de Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Ceaikovsky, pentru a menționa doar pe cei care au avut cel mai puternic impact asupra sufletului meu. Mai târziu când am început să studiez canto și să cânt, la început în recitaluri și concerte, iar, ulterior, în spectacole, m-am atașat în mod deosebit de vocalitatea liturgică a lui Bach și Brahms, de vocalitatea operistică a lui Mozart, Verdi și Wagner, iar în materie de lied și cântec evident de Schubert, Schumann, Brahms și de școala românească. Un loc cu totul special în sufletul meu îl are fascinanta tratare a vocalității de către Enescu, atât în unica sa operă ”Oedipe”, cât și în liedurile sale, unele dintre ele fiind adevărate poeme pentru voce și pian.

Atras de de mic copil de teatrul liric - operă și operetă -, acest lucru a determinat o pasiune deosebită pentru lectura autorilor de teatru, drept pentru care port în suflet emoțiile și ideile maturizate în urma repetatelor lecturi alternate cu vizionările în sala de spectacol ale pieselor lui Shakespeare, Molière, Hugo, Schiller, dar și Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ion Luca Caragiale, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Aurel Baranga, aceștia fiind cei mai importanți cărora, în timp, li s-au adăugat și foarte mulți alții.

Magdalena ALBU: Titlul cărei arii credeți că v-ar putea defini destinul?

Stephan POEN: ”Mon coeur s'ouvre à ta voix” ... aria Dalilei din actul al doilea al operei ”SAMSON ET DALILA” de Saint-Saëns care are și o versiune în limba română ... ”Tu inima-mi deschizi ”... evident, în interpretarea iubitei mele Soții ... Este o arie pe care am iubit-o de la prima audiere, am integrat-o în sufletul meu, am cântat-o în gând, în clipe de visare și speranță, m-am desfătat într-o beatitudine, acompaniind-o la pian pe Elena Cernei de nenumărate ori ... iar, astăzi, continuă să-mi ofere aceleași binecuvântate emoții...

Magdalena ALBU: Ce ați fi considerat că este necesar să vă întreb și nu v-am întrebat?

Stephan POEN: În deplin respect pentru pentru personalitatea fiecărui cercetător căruia i-am acordat un interviu, am înțeles, în ansamblu, concepția sa generală orientată spre mesajul principal. În acest context, am considerat că întrebările, atâtea câte mi s-au adresat și cu respectivul lor conținut, sunt exact momentele unei succesiuni ale dialogului asupra căreia nu pot și nu trebuie să intervin.

Magdalena ALBU: Aș vrea să finalizăm dialogul nostru într-o cheie exclusiv poetică. Mai este puțin și se apropie 1 Martie, ziua de naștere a soției Dvs., care, anul acesta, ar fi împlinit 95 de ani. Mi-ar plăcea să alcătuiți aici, din cea mai aleasă fibră a sufletului, o declarație de dragoste pentru Elena Cernei.

Stephan POEN: Declarațiile de dragoste sunt momente ale unei totale intimități dintre două persoane. Deci nu pot face o declarație care să devină obiect de atenție publică grație acestui interviu frumos și complex ... Dar ... surpriza neașteptată ... pe care v-o ofer în continuarea răspunsului meu la această întrebare este faptul că ... eu nu i-am făcut niciodată o declarație de dragoste soției mele ... Sentimentul meu total i l-am exprimat prin fapte concrete, prin tandrețea gesturilor și ... expresia privirilor ... Uneori, în anumite momente, stăteam îndelung ... ochi în ochi ... într-o tăcere absolută ... în care se sedimentau toate ideile și stările universului nostru afectiv ... De declarații ... m-am ferit! ... Și asta datorită puternicei impresii și emoții pe care mi-a oferit-o interpretarea ei la primul spectacol cu ... ”Carmen” de Bizet ... la Opera Română ... la care am asistat. Această operă se cânta în românește și, uneori, pentru artiștii străini oaspeți sau turnee ale teatrului se pregăteau spectacolele în limba originală, franceza. Prima reprezentație la care am asistat se cânta în limba română. Eram la școală dar ... conștient îndrăgostit ... de această fantastică Doamnă ...

Am fost impresionat până la tulburare de trei momente ale evoluției personajului Carmen ... Imediat, după intrarea în scenă, Carmen răspunde tinerilor care o întâmpină, întrebând-o în care zi îi va iubi, iar ea le răspundea: ... ”Se poate nicicând! Sau poate-n curând! Dar astăzi, v-o jur, sigur nu!” ... Expresivitatea cu care Elena Cernei interpreta aceste fraze de recitativ melodic, m-a făcut să înțeleg că această femeie nu poate fi abordată pentru a o cuceri într-o clipă, ci ... într-un timp ... mai lung sau mai scurt ... dar nu rapid și imediat! ... Continuând cu celebra Habanera, la un moment, personajul exprimă în cântul său ... unu-i isteț, celălalt, tăcut, iar acel ce nu mi-a spus nimica din toți acela mi-a plăcut ... Din expresivitatea ei fantastică am înțeles că această femeie nu pune nici-un preț pe vorbe, ci, mai curând, pe o tăcere plină de semnificație și din care să emane o anumită stare de spirit și de fapt.

Întreg rolul Carmen este o succesiune de momente în care Cernei - artista se alterna formidabil cu Cernei - femeia, conferind personajului un farmec cu totul special. Dar, în ultimul act, în scena finală cu Don José, la un moment dat, Carmen îi spune ... ”Tu îmi ceri ce nu se poate, Carmen nu știe a minți și tot ce vrei e zadarnic!” ... Din expresivitatea ei, am înțeles că acestei femei nu i se poate cere ceva ce efectiv nu se poate, că ea nu vrea să mintă și că presiunea asupra ei poate fi ... zadarnică ... această ultimă idee fiind și mai profund exprimată în versiunea în limba franceză, limba originală a operei, și anume ... ”Son âme reste inflexible”... deci ... acest suflet, în starea unei anumite convingeri, rămâne ... inflexibil ... Am înțeles că această ... magnifică doamnă ... nu poate fi cucerită, ci ... convinsă în timp ... și că ... o poți pierde ... într-o clipă ... Deci, de la bun început, am înțeles că nu se poate aborda o astfel de personalitate cu ... declarații ... ci cu fapte concrete și stări emotive sub semnul adevărului și al cinstei! Aceste aprofundări m-au ajutat să înțeleg ... unde a eșuat Don José ... ca să știu unde și cum trebuie să reușesc eu ... Și, mulțumesc lui Dumnezeu, am reușit pentru veșnicie! ...

Magdalena ALBU: Vă mulțumesc în mod deosebit pentru interviu și arhiva fotografică, pe care mi-ați pus-o la dispoziție, și vă doresc un an 2019 cu realizări de excepție pe toate planurile vieții!

Stephan POEN: Și eu vă mulțumesc cu cele mai frumoase urări de sănătate și spor excelent în tot ce veți face în acest Nou An, în care, deja, am intrat!

Compun poezii și povestiri pentru cititorii mei dragi, cu gândul să îi aduc aproape de gâze și flori, în sânul oceanului de frumuseți nebănuite ale naturii. Ziua Mondială a Poeziei i-a adus pe elevii a două clase primare de la Școala Gimnazială ,, Ion Creangă,, din Cluj-Napoca în sala primitoare a Filialei ,,Traian Brad,, a Bibliotecii Județene Cluj. Am cântat împreună, le-am citit poezii și cu puțină regie, am reușit să îi transpun în rolul eroilor stihurilor mele, într-o atmosferă de voioșie. M-am simțit mândră că elevii doamnelor învățătoare care i-au însoțit pe copii sunt frumos educați și se simt bine în preajma cărților orânduite pe rafturile Bibliotecii. Momentele frumoase s-au datorat și lor, cei cărora le-am dedicat poezii. Și cum primăvara e în toi, bicicleta îi așteaptă pe copii să iasă în zonele unde ei se pot relaxa.

LA PLIMBARE

Bicicleta mea isteață

S-a trezit de dimineață

Și mă cheamă: ,,Hai afară

Că e iară primăvară!,,

Eu îi spun:,, Cum să vin oare,

Fără ochelari de soare,

Fără ca umbră să-mi ție,

O drăguță pălărie?,,

Bicicleta îmi vorbește

Și o simt că se grăbește.

--Hai odată, că mi-e dor

Să-întâlnesc un verișor

Cu numele Cărucior

Care are și motor!

Vin cu noi și cinci pisoi

Toți, cu triciclete noi…

Din grădină, mama mea

Spune c-ar veni și ea

Să ne-aducă o gustare

Și un suc, la fiecare.

Dacă vreți, veniți și voi

Câte unul, câte doi,

Pe alei, în parcul mare

Unde jocul e în floare.

Animalele se trezesc la viață, se aud triluri de păsărele, pomii sunt gata să își arate rochiile înflorate. Iată însă și pui de arici, neastâmpărați ca și unii copii uneori, care se pot trezi în situații neplăcute, întâmplări din care se pot trage învățăminte pentru viitor. Elevii au interpretat roluri în poezia ,,Un Arici zis Plimbărici,, colorând atmosfera de bună dispoziție, adăugând astfel culoare versurilor scrise cu drag pentru ei. Astfel mirajul versurilor se așterne într-un locaș tainic al inimii, pentru tot restul vieții, alături de iubirea necondiționată a părinților și a bunicilor.

TUR DE FORȚĂ ÎN BUCUREȘTI PENTRU IONELA VAN REES-ZOTA

Însoţită de mama ei, doamna Adriana Bittner, românca noastră de la Nürnberg, Ionela van Rees-Zota, ambele jurnaliste şi ambele cu domiciliul în Germania de mai mulţi ani, au parcurs recent Bucureştiul nu ca turiste de ocazie şi ca invitate la mai multe posturi de televiziune, radiouri şi la câteva publicaţii din Capitala de pe Dâmboviţa.
Au fost emisiuni frumoase dedicate doamnelor Ionela şi Adriana, în primul rând la „Naşul TV” (alături de vestitul Radu Moraru) şi la Radio „Smart FM”, dar şi la postul de televiziune TVR Internaţional.

Despre recenta vizită în România natală, Ionela van Rees-Zota, născută la Moineşti, dar care a trăit mulţi ani şi la Râmnicu Vâlcea, a menţionat: „Pentru mine şi mama mea a fost un adevărat tur de forță în periplul nostru pe la televiziunile din Bucureşti, radiouri și presa scrisă din România, unde am acordat mai multe interviuri pe patru teme diverse:

1. Migrația românilor în Germania şi în general în ţările din Europa.

1. Promovarea  Mărțișorului în cadrul Carnavalului Internaţional de la Nürnberg  (FASCHINGUMZUG), din 3 martie 2019, acest eveniment reprezentând cea mai mare promovare din istorie a acestui simbol al Primăverii în România, într-o manifestare tradiţională din Germania. La acest capitol vă mai spun că membrii Centrului Cultural Româno-German „Dumitru-Dorin Prunariu" de la Nürmberg au fost invitaţi, în premieră, la marele Carnaval din 3 martie 2019, cu o temă aleasă de noi, iar noi am ales MĂRŢIŞORUL. Vom veni la Carnaval îmbrăcaţi în costum popular românesc sau în orice alt costum de carnaval, vom defila în faţa a peste 100.000 oameni şi vom împărţi publicului  10.000 de mărțișoare și câteva sute de kilograme de bomboane. Va fi frumos, cu siguranţă, dar şi emoţionant pentru noi, românii din Germania!

3. Preluarea de către mine a conducerii LARG - Liga Asociațiilor Româno-Germane din Germania, unde am fost aleasă recent preşedintă, prin vot democratic.  

1. Discuţii despre activitatea de la Centrul Cultural Româno- German de Ajutor și Integrare „Dumitru-Dorin Prunariu" din Nürnberg, cu probleme de statistică și proiecte. Acest Centru a fost inaugurat anul trecut, în octombrie, în prezenţa cosmonautului român Dumitru-Dorin Prunariu, un om deosebit şi care face cinste României, oriunde participă. Menționez faptul că, în toate interviurile care mi s-au luat în Bucureşti s-a pus un mare accent pe situația românilor din Germania, iar noi am prezentat în primul rând aspectele pozitive ale activităţii compatrioţilor noştri ajunşi în centrul Europei.

Vă mai informăm că, în perioada 17-20 martie 2019, juristul şi jurnalistul Ionela van Rees-Zota va reveni în România, pentru a participa la evenimentele ocazionate de desfășurarea proiectului Ministerului pentru Românii de Pretutindeni, intitulat „Itinerar pentru Jurnaliști Români de Pretutindeni”, Proiectul menţionat are ca obiect facilitarea contactelor între reprezentanții mass-mediei române din afara granițelor țării cu cei din România și promovarea valorilor românești la nivelul comunităților din care aceștia provin.

În final, Ionela van Rees-Zota ne-a mai declarat: „Mă bucur că voi veni din nou în România în perioada 17-20 martie, mai ales că, pe 18 martie este şi ziua mea de naştere şi atunci voi fi alături de dragii mei compatrioţi!".

Ionela van Rees-Zota, căsătorită şi mamă a trei băieţi frumoşi şi luminoşi, este Directorul Fondator al Centrului Cultural Româno-German „Dumitru Dorin Prunariu" din Nürnberg (Deutsch-Rumänisches Kulturzentrum Nürnberg), preşedintele LARG şi managerul general al Agenţiei de Presă „Aşii Români" şi al ziarului „Vocea Ta", ambele cu sediul central la Nürnberg. Ziarul „Vocea Ta" se distrubuie gratuit românilor din Germania, Austria, Belgia, Olanda, Elveţia şi Franţa, dar ajunge şi în diverse oraşe din România, precum Bucureşti, Iaşi, Braşov.

-----------------------------

Motto:

„Nimic nu este mai cald și mai apropiat de sufletul omului decât muzica.

Doresc tuturor femeilor din lume să aibă parte numai de căldură,dragoste și bucurii!”

Am primit pe facebook o postare de mare valoare pentru mine! Reprezintă un cor de copii interepretând la unison „Ave Maria” de Gounot... În rândul întâi cânta desigur solistul, singurul cântăreț adult al grupului, iar acela nu era altcineva decât mult regretatul cântăreț de operă Mario Lantza. Era atunci foarte tânăr, deși noi l-am văzut întotdeauna numai  tânăr pe marele și pe micul ecran, căci el a părăsit lumea noastră la numai 38 de ani, timp în care a reușit să dea o interpretare magistrală rolului neântrecutului Enrico Carusso. Dar nu am spus încă totul despre filmulețul nostru. Lângă solistul Mario Lantza era un adolescent, poate împlinise doar 11-12 ani, care avea și el o parte solistică. Cu o minunată voce de soprano specifică vârstei, băiatul a cântat singur o mică parte din tot, continuând apoi un duet fascinant cu tenorul, care l-a îmbrățișat cu duioșia unui frate mai mare. Mario Lantza a întrevăzut în acele momente viitorul talent al copilului de lângă el. A avut dreptate, partenerul său mic se numea Luciano Pavarotti!

De la începutul veacului trecut și până în prezent, s-au perindat pe scenele lirice ale lumii mulți artiști valoroși, o întreagă colecție de „bijuterii prețioase” interpreți mari pentru toate rolurile de soprane, tenori, baritoni, bași, contratenori. Fiecare a lăsat în amintirea iubitorilor de muzică timbrul și culoarea specifică vocii sale, modul său personal de înțelegere și interpretare a rolurilor,prezența sa scenică, inconfundabilă. Aș vrea să scriu câte ceva despre fiecare ,pe măsura cunoașterii și priceperii mele de a-mi exprima gândurile și admirația. Astăzi însă simt nevoia să vorbesc numai despre un tenor foarte apropiat inimii mele, dar și tuturor contemporanilor care l-au adorat. Deci,mai întâi Luciano Pavarotti, neântrecutul tenor italian, acela care ne-a părăsit cel mai recent și mult prea devreme, lăsând în urma sa multă durere și regrete, atât pentru familie, cât și pentru imensa sa familie de admiratori.

Luciano s-a născut la Modena, un oraș mic din nordul Italiei.Tatăl său era un bun cântăreț, care se evidenția la slujbele religioase din biserica localității. Se pare că vocea sa frumoasă de tenor a constituit sursa de existență pentru întreaga familie, soția, o fiică și fiul Luciano. Acest fiu care a moștenit vocea de la tata, a primit sprijinul și binecuvântarea acestuia de a începe studii de canto clasic la un profesor din Mantua. Pleca diminețile cu trenul către marele oraș, iar după lecții se întorcea acasă în aceeași după amiază. Avea și o tovarășă de drum spre același profesor, cu care discuta în cursul călătoriei despre muzică. Această colegă de studii,devenită ulterior vedetă internațională cu mult înaintea lui Pavarotti, era prea renumita Mirella Freni.

În anul 1961 Luciano a reușit la un concurs de interpretare, primind un angajament. Dar abia  cu ani mai târziu el și-a câștigat recunoașterea în lume ca celebritate. Asta s-a întâmplat spre sfârșitul anilor 60 și în anii 70. Tot atunci Pavarotti s-a căsătorit cu Adua, prima iubire din anii de liceu și se pare pentru toată viața .Au crescut împreună trei fiice pe care tenorul le adora. El era un om devotat familiei, îi iubea pe toți, precum își iubea și prietenii mulți de pretutindeni. Când a început să câștige bani,Luciano i-a folosit în primul rând pentru a construi un întreg complex de locuințe pentru toată familia: o casă pentru părinți, una pentru sora și familia ei, și în continuare o clădire spațioasă pentru el, Adua și cele trei fiice, plus o aripă cu birouri, unde soția și-a instalat intreprinderea de impresariat artistic. Prin urmare, cartierul general al familiei Pavarotti s-a instalat la Modena. De aici maestrul pleca în lume ca să cânte alături de artiștii celebri din Europa, iar ulterior și în orașe americane, dar până și în China. Muncea enorm și cu pasiune. Opera era viața sa, cariera și marele său noroc. Nu o dată Pavarotti spunea că este conștient de faptul  că mai există mulți cântăreți foarte dotați în lume, însă „eu pur și simplu am avut noroc și sunt recunoscător destinului pentru asta”.

Citind biografia acestui mare artist am căpătat față de el o profundă simpatie ,pe lângă admirația permanentă față de cântăreț și măestria sa vocală. Cartea dezvăluie pagină după pagină imaginea unui OM generos față de toți oamenii din jurul său. Există exemple edificatoare în acest sens: mai întâi acel concurs organizat de el anual pentru descoperirea unor tinere talente,pe care îi ajuta ulterior ,cântând cu ei împreună în spectacole cu scopul de a-i lansa în viața muzicală; pe cei mai buni el îi sprijinea să pătrundă pe scenele teatrelor mari, sau soția sa Adua, ca impresar, le aranja câte un angajament convenabil. Niciodată Pavarotti nu descuraja un tânăr talentat, având deviza „ar fi păcat să las un talent să se irosească”. El însuși povestește cu sinceritate despre „micile sale eșecuri” ceea ce i se poate întâmpla oricui. Dar totodată aflăm despre marile sale succes, despre rolurile celebre din nu mai puțin celebrele opere ale compozitorilor renumiți. Sunt de neuitat interpretările date de Luciano Pavarotti rolurilor din operele: Boema,  Tosca, Turandot (Puccini), Aida, Trubadurul, Traviatta (G.Verdi) ca și multe alte roluri minunate ale marilor compozitori clasici.

Ceea ce însă îl aduce pe cântăreț în mijlocul maselor largi de melomani sunt mai ales canțonetele, acele cântece italiene atât de apropiate de sufletul poporului din Italia și de pretutindeni. Vocea minunată, strălucitoare a lui Luciano Pavarotti, o voce care curgea ca mierea caldă încălzind inimile tuturor celor care îl ascultau, a ajuns la toate genurile muzicale, chiar și la cele mai ușoare. El participa cu binevoință și la concerte de muzică rock, alături de cântăreți de muzică ușoară. Avea un principiu: „Eu am venit să particip la muzica voastră, dar și voi trebuie să ascultați muzica mea!”.

Luciano Pavarotti a părăsit lumea noastră mult prea devreme, când ajunsese pe culmile cele mai înalte ale succesului. A lăsat însă omenirii sunetele minunate ale vocii sale inconfundabile care nu se vor stinge decât o dată cu toate generațiile de melomani în amintirea cărora el continuă să trăiască.

M-am născut în luna septembrie a anului 1978, în orașul Craiova. Studiile liceale le-am urmat și finalizat la Colegiul Național „Frații Buzești”, urmând apoi facultatea de Științe Economice cu specializarea „Relații Economice Internaționale” și un Master în „Integrare Economică Europeană”.

Am început să scriu versuri în timpul studenției, ca o modalitate de dialog sincer cu mine insămi, cu tot ce trăiam. Nu am mințit vreodată coala de hârtie și am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei. După mulți ani, acum un an, am simțit nevoia să deschid caietele mele în fața cititorului. Poeziile mele au fost publicate în antologia „Vara Cuvântului”, antologie realizată sub conducerea scriitorului Ioan Romeo Roșiianu, colaborări cu reviste de specialitate - cu revista „Sintagme literare” - redactor – poetul Geo Găletaru, în care lunar, îmi sunt publicate poezii, dar și proză, Revista „Oltart”, sub conducerea Profesorului Constantin Voinescu, revista „Poezia” sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 2018 am publicat volumul de debut „Cuțite la țintă vie”, editura „Scrisul Românesc”, o autobiografie în versuri. Criticii consideră poezia mea un elogiu adus suferinței. Eu spun altfel: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni (pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace în mine” odată cu plângerea pierderii copilului meu...și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață...Cine nu are dureri? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu? Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum.

***

POEZII

NUFERI LA BUTONIERA FRACULUI MEU DE MIREASĂ

la marginea drumului
au crescut nuferi, 
peste noapte...
o cămila înfometată îi culege
rădăcină cu rădăcină
şi mi-i dă pentru cinci lei...
îi îndes în capătul mâinii, 
în podul nepodit al palmei
şi-i plantez dincolo de dune
unde-i nisipul mai fin şi se încălzesc
cobrele negre 
de păcate ...
ieri am înălţat un zmeu cu aţă peste ei
şi la umbra lui
au încolţit şi alţii !
nu mai am vise colorate, 
nu mai am sahare de cules,
lacuri de secat,
nu mai am voce să te strig!
fermoarul ăsta mi-a scrijelit buzele cu care te sărutam
pe interiorul
cordului, cînd fugeai pe drumul 
mireselor de-o noapte !
din cer cad pietre lucioase...
le ţin într-un echilibru precar
în gură...
voi fi un mare orator,
un nebâlbâit orator
la banchetul nunţii mele!
trebuie să ţin un discurs în lipsa
tatălui
mort ...
mâne voi culege nuferi
şi-i voi pune la butoniera
fracului meu de mireasă !

ACEASTA NU ESTE VIAȚA MEA

Aceasta nu este viaţa mea şi
nici nu a fost!
Eu trăiesc mereu înapoia sau după
minele retuşat cu cărbune de turbă
în toate zilele impare .
În zilele pare am alte treburi..
îmi reconstruiesc venele smulse,
spăl geamurile ochilor cu irişi
infipţi haotic în barul de azi noapte,
când am jucat darts ,
aorta o leg bine de inimă.
mi-a scăpat de câteva ori
şi a făcut ravagii...
Îmi ascut durerea şi scrijelesc 
pielea degetelor până la os...
cu falangele las mai uşor 
urme pe sufletul oricui,
plus că ...sunt albe!
Toată bucătăria asta de
autoaranjare sintetică o impachetez
linistită!
si liniştită o arunc in abisurile mele...
doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori
lovind un ocean de vise 
cu coada îndoită...
Eu doar mă uit!
Este un spectacol uluitor !
am gene bune...din păcate...

NEINCESTUOS

În fiecare zi adun cioburi
şi le pun concave şi convexe
în fasciculul de lumină al sufletului !
Mi le drămuiesc să ţină apa
sau s-o îngheţe în stalactita
irisului tău ,
efigie a mea în nopţi fără lună !
De sus, râd criptic sfinţii pierduţi
şi strămoşii în dureri levitate
...unii nici n-au ajuns în cer,
alţii pe pământ bântuie !
Eu oricum sunt o mitocondrie
ce "respiră" între două lumi
şi tu carnea mea albastră
din care am muşcat de Crăciun
ca din măr...
De ce vrei cu amprente să mă laşi zăcând
în balta trupului tău?
Oricum mi-a îngheţat molecular sângele
ce nu-l am!
"du-mă fericire în sus"...
Mi-au ieşit ochii prin tâmple
şi mă uit la tine din lateralul meu
ştii? toate genele ţi-ar transmite ADN-ul 
pe linie maternă
chiar dacă similar cloroplastului mă oxido-reduc 
pentru liniştea respiraţiei tale
şi în final neincestuos plec!

DE SUS, DUMNEZEU ÎȘI ACOPERĂ UN CĂSCAT !

stăteam pe marginea casei tale,
desculţă în botinele
cu glanţ...
îmi flutura părul
peste ochii negri .
croşetam două şoseste
pentru iernile în care-ţi
voi pleca
şi lăsam călcâiul neterminat,
pentru aduceri aminte
şi femei arcaş cu vigilenţă
pe coapse...
mâinile îmi oboseau sacadat
şi atunci
mă descatuşam de ele,
le desfăceam încheieturile
să stea libere
pe o bucată de frunză
de nuc...
mă privesc încet în rama unui tablou 
pictat când
purtam rochia tivită cu iubire...
acum am riduri la colţul buzelor
sfârtecate de dinţi .
„să bei!
pofta să bei""
spunea Poe cand venea pe la mine, în vizite necordiale
cu sinele .
mă uit de-a lungul cimitirului Saint- Vincent
spre aceste meleaguri galante
unde morţii stau...
ca sardelele.
mă uit dezmembrată de gânduri .
într-un colţ, un înger îşi coase pene pe aripi ,
ramele ochelarilor i se aburesc
a batrâneţe.
zâmbesc în colţul gurii...
amar...
De sus, Dumnezeu îşi acoperă
căscatul cu mâna albă
a tuturor sfinţilor...acceptaţi ...

SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE

ţipă durerea în toate venele

unele de teama crestăturilor în oglindă

au luat-o spre un sanatoriu de glumeţi în forme mai mult sau mai puţin comice

nu ştiu ce s-a întamplat cu tragicul…stă ascuns sub paşii mei de o viaţă

nu am o flotă de aripi am o pană degerată pe un unghi ascuţit la zece grade

metamorfoze trăiesc doar noaptea, când am ochii deschişi

şi pot dansa o Mata Hari mincinoasă fără uniformă

cu mâinile îndoite concav...pentru ploaia ce va curge din păr

ştiam că va fi furtună dar când nu este …
Hei, astăzi am coliere de vânzare spune din când în când un gând

adăpat de rachiul prunelor băut de tata în ziua facerii mele

Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu...aprins

la marginea unei case cu firma dansantă

gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul

de aceea ...eu tac

Tic-tac...pe suflet

care suflet? nu am...am o zăbală din care muşc în fiecare dimineaţă

pentru curajul unei alte lumini. 
când am iubit prima dată mi-am pictat o inima în podul palmei

şi am pus-o pe fruntea lui

m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracila de la marginea bălţii

- "Ia de sângerează, acum!" mi-a spus încet şuierător şi a plecat râzând în hohote

am sângerat dar nu eu

a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni...i-am pus pe coşciug

zâmbind în colţul asimetric al gurii
restul iubirilor a fost de o formă diformă toţi aveau mustăţile lui Dali

dar gândeau ca Diego Rivera...

comunist

...cu cartele raţionalizate la orele de făcut dragoste

şi un gust total neadecvat pentru vin...alb

mă încorsetau hidos sub privirile lacome dar se mişcau încet...lent

le număram câte doi neuroni...rar

Ce Frida ar fi stat aşa?

Mi-am întors privirea spre o femeie...neagră.ele ştiu să numere să facă dragoste şi copii şi au gustul strugurilor tămâioşi

Mda...cam asta se întamplă în viaţa oricui, nu?

e greu s-o trădezi pe maria

dar să vii îţi voi spune poveşti arbitrare

prin părul tău – leagăn al altor civilizaţii

beţia cu tine se-ncheie operata mea trestie

educată să se-ndoaie în rănile speriate

ale începutului lumii

ÎŢI   AMINTEŞTI   IUBITO....

Îţi aminteşti iubito, cum nedormiţi stăteam

Şi-a timpului secunde cu grijă număram,

Să fim copiii clipei norocului cerşit

Cu mintea învrăjită şi inima-n iubit.

Îţi aminteşti iubito cum încă număram

Ferice zile-n care iubirilor ne dam,

Ne ducă în urcare spre lumile de sus,

Ne uite în divinul ce inimii l-au pus.

Îţi aminteşti iubito cât însetat eram

De-al tău sărut fierbinte, când dragoste-ţi juram

Şi-apoi feriţi de lume, ca hoţii pe ascuns,

Furam din rai clipite nicicând îndeajuns.

Îţi aminteşti iubito de nopţile-nstelate

Când simţurile noastre vorbeau în mute şoapte,

Când tremuraţi luceferi din ceruri culegeam

Şi pleaopa-ţi lăcrimată cu drag ţi-o sărutam.

                       ***

De-ţi aminteşti iubito de vremea ce s-a dus

Ce tăinuit ai pus-o în gândul tău ascuns,

O scoate din uitare şi-n caldă mângâiere

Trăieşte-o în visarea clipitelor de miere.

Voi fi cu tie-alături ţinându-te de mână

Să simţi iar bucuria că suntem împreună

Şi în mireasma dulce a florilor de mai

Să retrăim iar timpul ce-a fost un dulce rai.

VIS   FERICE

Adormit-ai iar iubit-o prinsă-n mreje de uitări,

Ca-n clipite îndulcite să-ţi petreci a nopţii cale,

Tot scoţăndu-le-n plăcere din fântâna cu visări,

Ce-o rămâne nesecată, în ascunsul minţii tale.

Şi-mi tot ceri mereu smerită, gândul să ţi se-mplinescă

Ca să vie Zburătorul din cea margine de lume,

Să coboare de pe boltă în odaia ta lumească

Şi-un sărut să simţi pe pleoape, şi pe buze cum îţi pune.

Tu să-l strângi în calde braţe şi cuprinsă-n fierbinţeală

Să te laşi de valuri dusă unde el ţi-o vrea norocul,

Ca să fii a lui mireasă peste astrele-n găteală

Ce să-ţi facă-nchinăciune, însfinţindu-ţi astfel locul.

Prefăcută în lumină, în rotiri prin universuri

În vecii de vremi să-ţi treacă tinereţi nemuritoare,

Viul lumii să te cânte preamărindu-te în versuri

Şi să-mi fii fântâna vieţii, veşnicită născătoare.

Universuri fără margini să le umplii cu iubire

Şi izvor de fericire fă genunile focoase,

Rai să fie astă lume, plină de Dumnezeire,

Iar din timp fără oprire, fă-ţi clipite bucuroase.

                           ***

Când te scoli în faptul zilei, lenevită şi-nplăcere

De-o să vezi că eşti în locul unde-asear’ ai adormit,

Nu fii tristă şi-mbufnată, fiindcă-n visul tău de miere

Fost-am eu cel Zburătorul, ce-am venit, şi te-a iubit.