Câteva consideraţii introductive
Viaţa este un atribut esenţial al omului care îi este conferit de Dumnezeu în vederea dezvoltării lui pe toate planurile. În cadrul comunităţii în care omul trăieşte se impune stabilirea unor reguli complexe prin care acea comunitate să se organizeze, să funcţioneze şi, în acest fel, să se transforme.
Inexistenţa unor prevederi precis determinate la nivelul unei societăţi ar duce la o instabililitate a raporturilor create între membri săi, la o confuzie în ceea ce priveşte coerenţa şi coordonarea acţiunilor realizate.
De aceea, un cadrul juridic bine definit în orice domeniu este absolut necesar. Încălcarea acestuia prin săvârşirea unor fapte cu caracter penal are drept consecinţă aplicarea unor sancţiuni. Interesante au fost, în acest sens, părerile exprimate de diferiţi autori.
Astfel, Hegel susţine că „pedeapsa trebuie să existe nu pentru că infracţiunea a produs un rău, ci pentru că prin aceasta s-a violat dreptul ca drept” 1.
În concepţia lui Jean Jacques Rousseau, necesitatea aplicării unei pedepse în cazul violării unei norme aparţinea societăţii, ca urmare a pactului fundamental tacit încheiat între aceasta şi membrii ei. Jeremy Bentham fundamenta necesitatea pedepsirii infractorilor pe ideea de a evita săvârşirea în viitor a faptelor penale şi de a repara, într-o anumită măsură, consecinţele negative produse.
În concepţia pozitiviştilor italieni (Lambroso, Ferri), aplicarea unei pedepse „urmăreşte apărarea socială împotriva infracţiunii şi infractorului”, concepţie ce a fost preluată şi reconsiderată după cel de-al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte stabilirea unei pedepse, în mod constant legiuitorul penal a fost preocupat de scopurile ce se urmăresc prin aplicarea acesteia: prevenţia specială ce vizează făptuitorul şi care are în vedere schimbarea comportamentului acestuia de a nu mai comite fapte penale; prevenţia generală prin care se doreşte ca, prin aplicarea unor sancţiuni infractorilor, să fie determinaţi indivizii dintr-o societate de a nu avea o conduită contrară normelor legale impuse; apărarea tuturor valorilor dintr-o comunitate împotriva comiterii infracţiunilor.
În cele ce urmează ne propunem dezbaterea unor probleme referitoare la: conceptele de „drepturi al omului” şi „libertăţi publice”, reglementarea juridică internă şi internaţională a dreptului la viaţă, modul în care a evoluat în timp concepţia referitoare la pedeapsa cu moartea, analiza unor argumente prin care se susţine aplicarea unor asemenea sancţiuni în paralel cu cele care combat punerea în practică a pedepsei capitale.
Vom finaliza discuţiile pe această temă prin prezentarea situaţiei actuale în lume, din perspectiva noilor tendinţe existente în domeniu.
Câteva clarificări terminologice
Pe plan internaţional, sintagma „drepturi ale omului” nu a fost utilizată în mod unitar în documentele adoptate în acest domeniu.
Astfel, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia europeană a drepturilor omului, cea americană, precum şi cea africană este folosit conceptul de „drepturile şi libertăţile omului”.
În alte acte internaţionale – Statutul Consiliului Europei, Carta socială europeană revizuită, Carta Naţiunilor Unite – apare sintagma de „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului”.
De asemenea, Tratatul privind Uniunea Europeană şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se referă la „drepturi fundamentale ale omului sau ale fiinţei umane” sau la „drepturi esenţiale ale omului”.
(Cf. 1. HEGEL, G:, W., F., Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 104).
Având în vedere termenii utilizaţi în domeniul drepturilor omului, în literatura de specialitate s-au analizat în mod special conceptele de „drepturi ale omului” şi de „libertăţi publice”.
Potrivit unei opinii 2, se face distincţie netă între acestea; astfel, se consideră că noţiunea de „drepturi ale omului” are o semnificaţie mai largă, reprezentând un ansamblu de drepturi inerente înseşi naturii de fiinţă umană, iar libertăţile publice corespund acelor drepturi ale omului pe care un stat le recunoaşte şi le asigură exerciţiul în sistemul său de drept.
Împărtăşind acest punct de vedere, Frederic Sudre 3 aprecia că numai libertăţile publice ar aparţine dreptului pozitiv, ca „realităţi juridice”, pe când drepturile omului, ca drepturi naturale, ar aparţine domeniului eticii.
Conform unui alt punct de vedere exprimat în literatura juridică 4 , nu există deosebiri de natură juridică între noţiunile de „drepturi ale omului” şi „libertăţi publice”, ele fiind considerate ca având acelaşi conţinut.
Reglementarea juridică internaţională a dreptului la viaţă şi modalităţile de protecţie a acestuia
Dreptul la viaţă este un drept inerent fiinţei umane, alături de alte drepturi fundamentale ce-i sunt recunoscute omului din momentul în care se naşte.
Aceste drepturi inalienabile şi imuabile ale individului au stat în atenţia gânditorilor tuturor timpurilor, începând cu juriştii şi filosofii Greciei şi Romei Antice.
Reluând tradiţia antică, gânditorii din perioada Renaşterii au situat omul într-o poziţie centrală în cadrul preocupărilor vremii, accentuându-se ideea de apărare a drepturilor sale.
Primele documente care garantează drepturile omului au apărut în Anglia, urmărindu-se, în acest fel, limitarea puterii absolute a monarhului: „Magna Charta Libertatum” edictată de Ioan fără de Ţară la 15 iunie 1215, „Petiţia Drepturilor” din 7 iunie 1628, „Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679, „Bill of Rights” din 13 februarie 1689.
O cotitură esenţială în evoluţia conceptului de „drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului” o constituie, la sfârşitul secolului al XVIII - lea, proclamarea independenţei coloniilor engleze din America de Nord şi Revoluţia franceză.
Aceste evenimente au fost urmate de adoptarea „Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii” la 4 iulie 1776 şi a „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului” din anul 1789.
Cu privire la valoarea juridică a acestor declaraţii, s-a constatat, potrivit unei opinii, că ele au fost concepute ca având valoare mai mică decât o constituţie, fiind „destinate să aibă un caracter proclamativ şi, prin urmare, să formuleze reguli fără caracter juridic propriu-zis, adresându-se tuturor timpurilor şi întregului gen uman; ele nu urmăreau să stabilească norme susceptibile de a fi transpuse deîndată în realitate” 5.
Conform unei alte păreri exprimate în literatura de specialitate 6, „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din anul 1789 reprezintă o parte a „blocului constituţional”, în care sunt incluse preambulul Constituţiei din anul 1946 şi Constituţia din anul 1958, cu revizuirile ulterioare. Prin urmare, Declaraţia din anul 1789 este un act cu valoare constituţională, ale cărui dispoziţii constituie un reper de bază în realizarea controlului de conformitate a conţinutului legilor cu drepturile şi libertăţile enunţate în acest document.
(Cf. 2. RIVERO, Jean, Les libertés publiques, PUF, Thémis, tome I, 8 ème édition, 1997, p. 22 - 28;
3. SUDRE, Frédéric, Dreptul european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 12;
4. BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Drepturi şi libertăţi, vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2005, p. 10 - 11;
5. MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena, Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia a XI - a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 140 - 145;
6. VRABIE, Genoveva, Les „droit de l’homme” et les „droits du citoyen”. Contribution à la clarification des concepts, în Etudes de droit constitutionnel, Ed. Institutul European, Iaşi, 2003, p. 17;
7. DRĂGANU, Tudor, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 107;
8. ROUSSEAU, Dominique, Le régime politique de la France, dans «Les régimes politiques de l’U.E. et de la Roumanie», Regia Autonomă «Monitorul Oficial», Bucureşti, 2002, p. 155, Declaraţiile de drepturi enunţate anterior au constituit puncte de referinţă în adoptarea „Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului” de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite 7, la 10 decembrie 1948).
Acest ultim document menţionat, punând în valoare importanţa dreptului la viaţă, îl prevede chiar în art. 3: „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”.
El este urmat de adoptarea, în anul 1966, a Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, intrat în vigoare în anul 1976 şi care stipulează în art. 6 că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane”. Acest pact nu interzice pedeapsa cu moartea, însă stabileşte o serie de condiţii şi limitări în paragrafele 2, 4, 5, 6 din art. 6.
Acestea din urmă se aplică în statele în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită şi el nu poate fi invocat pentru a împiedica sau întârzia abolirea pedepsei capitale.
Pentru a se pronunţa pedeapsa cu moartea trebuie îndeplinite mai multe condiţii: faptele pentru care se poate pronunţa pedeapsa cu moartea sunt cele mai grave; condamnarea să se facă cu respectarea legislaţiei în vigoare în momentul săvârşirii crimei; legislaţia în cauză să nu contravină dispoziţiilor Pactului şi celor ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; pedeapsa să fie pronunţată printr-o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti competente; persoana împotriva căreia se pronunţă condamnarea să nu fi avut vârsta sub 18 ani la data săvârşirii crimei.
S-au stabilit, de asemenea, condiţii cumulative privind executarea pedepsei capitale: hotărârea judecătorească de condamnare să fie definitivă; sentinţa capitală să nu poată fi executată împotriva femeilor însărcinate; orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei; amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în orice caz.
Dacă o persoană a fost condamnată la pedeapsa capitală şi nu este îndeplinită o condiţie cu privire la executarea acestei pedepse, ea nu va putea fi pusă în aplicare.
De asemenea, condiţiile cerute pentru executarea sentinţei capitale vor trebui corelate şi cu celelalte drepturi consacrate în Pact – dreptul la un proces echitabil, dreptul la legalitatea incriminării şi a pedepsei penale 8.
Abordarea, dezbaterea şi soluţionarea acestei chestiuni pe plan internaţional
Un alt moment important în reglementarea şi protecţia dreptului la viaţă îl constituie, pe plan internaţional, al doilea Protocol facultativ al Pactului Internaţional privind drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU la 15 decembrie 19899.
Acest document prevede că abolirea pedepsei cu moartea „contribuie la promovarea demnităţii şi dezvoltării progresive a drepturilor omului” 10, fiind în conformitate cu prevederile internaţionale anterioare în materie.
Se stabileşte, astfel, că „nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la prezentul Protocol facultativ nu va fi executată şi fiecare stat parte va lua toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa”.
În ceea ce priveşte poziţia statelor părţi la acest protocol, nu se va admite nici o rezervă la acest document, în afară de rezerva formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzându-se aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război, în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar de o gravitate extremă, comisă în timp de război (art. 2).
Convenţia relativă la drepturile copilului din anul 1989 intrată în vigoare în anul 1990 prevede că pedeapsa capitală nu trebuie să fie pronunţată pentru infracţiunile săvârşite de persoane în vârstă de mai puţin de 18 ani (art. 37).
Trebuie menţionată, în contextul analizei subiectului supus dezbaterii, şi organizarea, la Strabourg, în perioada 21 - 23 iunie 2001, a primului Congres mondial împotriva pedepsei cu moartea, în cadrul căruia s-a adoptat Declaraţia finală a Congresului, în care s-a precizat că
(Cf. 9. NICIU, Marţian, Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Purdă, Nicolae, Macarovschi, Laura, Culegere de documente de drept internaţional public, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 4;
10. POPESCU, Corneliu, Liviu, Primul Congres Mondial împotriva pedepsei cu moartea, în „Revista Română de Drepturile Omului” nr. 21/2001, p. 78;
11. Acesta a fost ratificat de România prin Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.O. nr. 18 din 26 ianuarie 1991;
12. NICIU, Marţian, op. cit., p. 39) „pedeapsa cu moartea semnifică triumful răzbunării asupra justiţiei şi violează primul drept al fiecărei fiinţe umane, dreptul de a trăi”.
Se solicită abolirea universală a pedepsei cu moartea; se cere, de asemenea, ca statele să ratifice convenţiile şi tratatele internaţionale şi regionale în favoarea abolirii şi să suprime pedeapsa cu moartea din legislaţia naţională. Se doreşte să nu se poată pronunţa o condamnare la moarte a persoanelor cu deficienţă mintală, precum şi a persoanelor minore la momentul săvârşirii faptelor.
În acest apel nici un stat care a abolit sau care nu mai practică pedeapsa cu moartea nu trebuie să procedeze la extrădări către ţări care aplică pedeapsa cu moartea atunci când există riscul ei şi aceasta indiferent care ar fi asigurările primite.
Se doreşte, de asemenea, asumarea unui angajament de a instaura o zi mondială pentru abolirea pedepsei cu moartea şi sunt chemate toate statele pentru luarea tuturor iniţiativelor care să contribuie la adoptarea de către Naţiunile Unite a unui moratoriu mondial al execuţiilor, în perspectiva abolirii universale.
În afara documentelor cu caracter internaţional prezentate mai sus, se pot aminti şi acte cu caracter regional ce au fost elaborate în domeniul drepturilor omului. Protecţia drepturilor omului este realizată la nivel european prin trei sisteme instituţionale distincte: Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul instituind Comunitatea Europeană 11 (versiunea consolidată) nu face referire expresă la dreptul la viaţă, ci prevede doar în art. 2 că unul din scopurile Comunităţii este acela de a promova creşterea nivelului şi calităţii vieţii.
Nici Tratatul asupra Uniunii Europene 12 nu reglementează, în mod expres, dreptul la viaţă, însă dispune că „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt garantate de Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum acestea rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar”.
Spre deosebire de cele două tratate de bază ale Uniunii Europene enunţate mai sus, Carta Drepturilor Fundamentale 13 interzice pedeapsa cu moartea, fără nici un fel de excepţie: „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea, nici executat (art. 2, paragraf 2); „nimeni nu poate fi îndepărtat de pe un teritoriu, expulzat sau extrădat spre un stat unde există un risc serios de fi supus pedepsei cu moartea” (art. 19, paragraf 2).
Tot în Europa a fost adoptată, în 1950, în cadrul Consiliului Europei, Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale 14 care prevede o serie de limitări şi condiţionări în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea.
De asemenea, dispoziţii în acest domeniu sunt cuprinse şi în Protocolul adiţional nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, precum şi în Convenţia europeană de extrădare.
În acest sens, Convenţia europeană a drepturilor omului – adoptată în anul 1950 şi intrată în vigoare în anul 1953 – consacră dreptul la viaţă în art. 215, dar nu 11 Tratatul instituind Comunitatea Europeană (versiunea consolidată) a fost publicat în J.O. nr. C 325 din 24 decembrie 2002 12 Tratatul asupra Uniunii Europene (versiunea consolidată) a fost publicat în J.O. nr. C 325 din 24 decembrie 2002 13 Carta Drepturilor Fundamentale a fost inclusă, ca parte constitutivă, în “Tratatul de Reformă a Uniunii Europene” adoptat în decembrie 2007, la Lisabona 14 Organismele create pe baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale au fost Comisia europeană a drepturilor omului (care şi-a încetat activitatea în anul 1998, prin adoptarea Protocolului 11 la Convenţia europeană a drepturilor omului) şi Curtea europeană a drepturilor omului 15.
Aplicarea art. 2 din Convenţie de către Curtea europeană a drepturilor omului a determinat existenţa unei bogate jurisprudenţe în acest domeniu: Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Orak c. Turcia (decesul persoanei arestate); Hotărârea din 14 mai 2002, Cauza Semse Onen c. Turcia (anchetă privind decesul unei persoane); Hotărârea din 30 noiembrie 2004, cauza Oneryildiz c. Turcia (absenţa unei protecţii adecvate, apte să apere dreptul la viaţă); Hotărârea din 20 decembrie 2004, Cauza Makaratzis c. Grecia (neîndeplinirea de către stat a obligaţiei de a proteja viaţa reclamantului), în (Cf. 12. POPESCU, Corneliu, Liviu, Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului (1999 - 2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003) şi interzice pedeapsa capitală, ci prevede că pentru pronunţarea şi executarea unei sentinţe capitale este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: să fie vorba de o infracţiune; legea să prevadă sancţionarea respectivei infracţiuni cu pedeapsa capitală; pedeapsa capitală să fie aplicată de o instanţă judecătorească. Art. 15 consacră şi faptul că dreptul la viaţă este un drept de la care se poate deroga în caz de război sau de alt pericol public ameninţând viaţa naţiunii.
În aceeaşi ordine de idei, Protocolul adiţional nr. 6 la Convenţia europeană a drepturilor omului privind abolirea pedepsei cu moartea – adoptat în anul 1983 şi intrat în vigoare în anul 1985 – dispune în art. 1 că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea şi nici executat. Se mai precizează că statele părţi au facultatea de a prevedea în legislaţia lor naţională pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război, cu respectarea simultană a mai multor condiţii: să fie vorba de acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război; pedeapsa capitală să fie prevăzută de legislaţia naţională; pedeapsa cu moartea să fie aplicată în cazurile prevăzute de state potrivit dispoziţiilor cuprinse în legislaţia naţională; comunicarea către secretarul general al Consiliului Europei a dispoziţiilor corespunzătoare din legislaţia naţională.
Se impune, de asemenea, şi respectarea tuturor condiţiilor din art. 2 al Convenţiei referitoare la pedeapsa cu moartea. Convenţia europeană de extrădare – adoptată în anul 1957 şi intrată în vigoare în anul 1960 – prevede că, dacă fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant, iar această pedeapsă nu figurează în legislaţia statului solicitat ori ea nu mai este în general executată, atunci extrădarea nu poate fi acordată decât cu condiţia ca statul solicitant să dea asigurări considerate suficiente de statul solicitat că pedeapsa capitală nu va fi executată.
După cum în mod just s-a subliniat în literatura juridică 16, aceste dispoziţii nu exclud condamnarea la moarte a unei persoane extrădate, ci neexecutarea acestei pedepse.
În cadrul OSCE s-au adoptat o serie de documente ce au legătură cu pedeapsa cu moartea.
Astfel, în Documentul Reuniunii de la Viena din anul 1989 se constată că unele state europene au abolit pedeapsa cu moartea şi că în statele ce mai menţin pedeapsa capitală, aceasta se poate pronunţa doar cu respectarea unor condiţii cumulative: să fie vorba de crimele cele mai grave; pedeapsa să fie pronunţată potrivit legislaţiei în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii; să fie respectate angajamentele internaţionale ale statului.
Statele se angajează să coopereze în acest domeniu în cadrul organizaţiilor competente. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei asupra dimensiunii umane (1990) şi Documentul Reuniunii de la Moscova a Conferinţei asupra dimensiunii umane (1991) iau în discuţie toate actele adoptate la nivel european în ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea, măsurile adoptate de diferitele state în vederea abolirii pedepsei cu moartea şi activităţile iniţiate de unele ONG-uri.
Deciziile de la Helsinki (1992) consacră angajamentele luate de statele participante referitoare la pedeapsa cu moartea prezente în documentele mai sus menţionate.
Pe continentul american, în baza Convenţiei americane a drepturilor omului din anul 1969, au fost constituite Comisia interamericană a drepturilor omului şi Curtea interamericană a drepturilor omului.
Cu privire la pedeapsa cu moartea, s-au elaborat Convenţia americană relativă la drepturile omului adoptată în anul 1969 şi intrată în vigoare în anul 1978 şi Protocolul adiţional la Convenţia americană relativă la drepturile omului pentru abolirea pedepsei cu moartea adoptat în anul 1990 şi intrat în vigoare în anul 1991.
Astfel, Convenţia consacră şi garantează dreptul la viaţă în art. 4 şi prevede anumite condiţii cumulative privind aplicarea şi executarea pedepsei cu moartea.
Protocolul adiţional la această convenţie prevede în mod expres interzicerea pedepsei cu moartea, dispunându-se menţinerea acesteia de către statele-părţi numai în timp de război, cu respectarea unor condiţii cumulative.
(Cf. 14. POPESCU, Corneliu, Liviu, Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului(2004), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006; 15. POPESCU, Corneliu, Liviu, op. cit., p. 81).
Referitor la tema în discuţie, în cadrul Ligii Statelor Arabe a fost adoptată în anul 1994 Carta arabă a drepturilor omului, care nu interzice pedeapsa cu moartea, dar prevede îndeplinirea simultană a mai multor condiţii în cazul pronunţării şi executării acesteia: pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunţată decât pentru infracţiunile grave de drept comun; pedeapsa cu moartea nu poate fi pronunţată pentru o crimă politică; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor în vârstă de mai puţin de 18 ani, femeilor însărcinate până în momentul naşterii şi mamelor care alăptează până la expirarea a doi ani de la naşterea copilului; orice condamnat la moarte are dreptul să solicite graţierea sau comutarea pedepsei.
Prevederea şi garantarea dreptului la viaţă în legislaţia românească
Apărarea dreptului la viaţă a stat şi în atenţia legiuitorului român.
Astfel, a fost elaborat Decretul - Lege nr.6/1990 privind abolirea pedepsei cu moartea pentru modificarea şi abrogarea unor prevederi din Codul penal şi alte acte normative 17, acest act juridic fiind contrar legislaţiei din perioada comunistă.
Potrivit unei statistici, între 1980 şi 1989, au fost condamnate la moarte 57 de persoane, majoritatea fiind graţiate 18.
În cazul în care s-ar fi menţinut pedeapsa cu moartea în legislaţia românească şi după revoluţia din anul 1989, ar fi putut fi condamnaţi la moarte aproximativ 100 de infractori ce au comis fapte deosebit de grave, în condiţiile creşterii criminalităţii în România 19.
Fiind vorba de un drept fundamental al omului ce ocupă o poziţie superioară în ierarhia valorilor, dreptul la viaţă este reglementat, după cum este şi firesc, la nivel de act fundamental.
Astfel, (Cf. 16. Constituţia României din anul 1991 revizuită în anul 2003) cuprinde dispoziţii relevante în acest domeniu. Art. 22 prevede şi garantează dreptul la viaţă şi la integritate psihică şi fizică, stipulând, de asemenea, interzicerea pedepsei cu moartea.
În acelaşi sens, art. 11 prevede că ratificarea tratatelor internaţionale încheiate de România determină includerea acestora în legislaţia internă.
Articolul menţionat trebuie coroborat cu art. 20 din Constituţie ce cuprinde dispoziţii speciale care vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
În cazul unor discordanţe între acestea din urmă şi legislaţia internă, se vor aplica cu prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile 20.
Pe plan internaţional, România şi-a exprimat consimţământul de a respecta dispoziţiile Pactului internaţional relativ la drepturile civile şi politice (1974), ale Protocolului facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea (1991), ale Convenţiei europene a drepturilor omului (1994) şi ale Protocolului adiţional nr. 6 la Convenţia europeană a drepturilor omului privind abolirea pedepsei cu moartea (1994).
De asemenea, statul român a participat la toate reuniunile pe această temă desfăşurate în cadrul OSCE, finalizate cu adoptarea unor documente menţionate anterior.
În conformitate cu poziţia exprimată de statul român în legile de ratificare a diferitelor documente cu caracter internaţional menţionate mai sus, şi pe plan intern există reglementări referitoare la dreptul la viaţă, într-o serie de acte normative.
Astfel, (Cf. 17. Legea nr. 123/2001) 21 privind regimul străinilor din România prevede că măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate fi executată decât dacă există temeri justificate că viaţa străinului este pusă 17 Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 4 din 8 ianuarie 1990;
18. STĂNESCU, Florin, Alexandru, Un anacronism: pedeapsa cu moartea, în „Criminalistica” nr. 4, Bucureşti, iulie 2000, p. 29;
19. România Liberă din 29 aprilie 1994 20 Art. 20 din Constituţia României din anul 1991 modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003; Publicată în
20. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 3 aprilie 2001;
21. în pericol în statul în care urmează a fi expulzat (art. 22).
De asemenea, Legea nr. 296/2001 privind extrădarea 22 dispune că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. Ordonanţa Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România 23 prevede că protecţia umanitară condiţionată se poate acorda străinului care nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea statutului de refugiat, dar care dovedeşte că în ţara sa de origine a săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca legea ţării sale să prevadă pedeapsa cu moartea pentru acele fapte şi pedeapsa să îi fie aplicată.
Pedeapsa cu moartea – argumente pro şi contra
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate 24, sintagma „dreptul la viaţă” are în constituţiile statelor două înţelesuri.
Astfel, în accepţiunea restrânsă, „dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sens fizic”, iar în accepţiunea largă dreptul la viaţă vizează „viaţa persoanei privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică”.
În demersul nostru avem în vedere dreptul la viaţă în sens restrâns.
Având în vedere că dreptul la viaţă este drept esenţial al omului, poziţiile adoptate de către state în legătură cu acest drept fundamental urmăreau fie menţinerea pedepsei cu moartea prin suprimarea acestui drept fundamental, fie abolirea pedepsei capitale prin înlocuirea ei cu pedeapsa închisorii pe viaţă.
Aceste viziuni diferite au fost susţinute cu argumente foarte variate de sociologi, filosofi, politicieni, scriitori, penalişti, criminologi, penologi, creându-se, astfel, o diversitate de şcoli şi curente.
Pentru a realiza o analiză pertinentă a temeiurilor ce susţin menţinerea pedepsei capitale sau abolirea ei, considerăm că se impune prezentarea succintă a trăsăturilor specifice pedepsei cu moartea 25.
Astfel, caracteristica principală a acestei pedepse vizează suprimarea vieţii, pedeapsa cu moartea fiind, astfel, o pedeapsă privativă de libertate.
De asemenea, pedeapsa cu moartea este o pedeapsă corporală, deci se referă la persoana omului în ceea ce priveşte integritatea corporală.
Această pedeapsă este una eliminatorie, prin aceasta individul fiind înlăturat din societate.
În acelaşi timp, pedeapsa capitală este o pedeapsă ireparabilă în situaţia în care ar fi fost stabilită în mod greşit şi poate avea doar efect preventiv general, fiind lipsită de efectul prevenţiei speciale.
Argumente prin care se susţine menţinerea pedepsei cu moartea
În literatura juridică au fost aduse o serie de argumente pentru menţinerea pedepsei cu moartea. Unul dintre acestea se referă la datele oferite de statistica judiciară prin care se încearcă a se sublinia că înlăturarea acestei pedepse din legislaţia internă a unor state a dus la o creştere alarmantă a criminalităţii 26.
Ca exemplu, se oferă informaţiile furnizate pe această temă în S.U.A, unde 38 de state mai practică pedeapsa cu moartea şi unde rata criminalităţii în ultimii ani a scăzut, fiind mai mică decât cea din anul 1960.
Trebuie menţionat, însă, că aceste argumente nu s-au bazat pe informaţii certe, existând şi informaţii contrare, în sensul creşterii criminalităţii în statele ce au menţinut pedeapsa capitală. În aceeaşi ordine de idei, specialiştii în domeniu 27 au afirmat că
(Cf. 22. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001;
23. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001;
24. CONSTANTINESCU, Mihai, IORGOVAN, Antonie, MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena, Simina, Constituţia României revizuită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36;
25. POENARU, Ion, Pedeapsa cu moartea, Pro sau contra?, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 16-20;
26. BELIŞ, Vladimir, PĂTRU, Adriana, Despre pedeapsa capitală şi criminalitate în România, în „Criminalistica”nr.3, Bucureşti, 2000, p. 7;
27. STĂNESCU, Florin, Alexandru, op. cit., p. 29) cel mai important este ca ştiinţele criminalistice să demonstreze că nu există crimă sau delict care să nu fie descoperite, fiind esenţială studierea cauzelor reale ale criminalităţii şi eradicate.
Un alt argument în favoarea menţinerii şi aplicării pedepsei cu moartea îl constituie efectul puternic intimidant ale acestei pedepse, deoarece prin aplicarea pedepsei cu moartea se contribuie la apărarea unei întregi comunităţi împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva infractorilor celor mai periculoşi.
Efectul intimidant al pedepsei capitale apare mult mai pregnant în cazul pronunţării şi executării acestei pedepse în public.
Caracterul secret al executării pedepsei capitale a dus la scăderea efectului pedepsei cu moartea.
De asemenea, efectul intimidant al pedepsei capitale poate fi dedus şi din aplicarea acesteia în cazul unor infracţiuni extrem de periculoase şi cu consecinţe foarte grave, cum ar fi: omorul, trădarea şi spionajul în timp de război.
Deşi nu poate fi negat efectul puternic intimidant al pedepsei cu moartea, totuşi unii autori 28 au afirmat că „forţa intimidantă a pedepsei nu este decât o prezumţie, dacă nu o speranţă şi chiar mai puţin, o ficţiune”.
Fiind în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, antiaboliţioniştii susţin că numai prin punerea în practică a acestei pedepse se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa.
O asemenea poziţie nu mai poate fi acceptată astăzi dacă avem în vedere că pedeapsa cu moartea implică o anume răspundere pentru fiecare condamnare şi pentru fiecare execuţie, această pedeapsă fiind „o chestiune a conştiinţei şi a promovării culturale a societăţii” 29.
Concluzia a fost că „pedeapsa cu moartea nu este, deci, un drept, ...ci un război al naţiunii împotriva unui cetăţean, ea considerând necesară şi utilă distrugerea fiinţei lui, dar, dacă se va demonstra că moartea nu este nici utilă, nici necesară, cauza umanităţii va învinge” 30.
Pe linia acestei argumentări, se susţine că pedeapsa cu moartea nu seamănă cu o pedeapsă, ci mai mult cu o răzbunare.
Adeseori se dovedeşte că a lăsa pe cineva în viaţă este o pedeapsă mai grea decât moartea.
Potrivit sondajelor efectuate în diferite ţări, opinia publică este în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, întrucât acest fapt determină un sentiment individual şi colectiv de securitate în cadrul unei societăţi 31.
Este relevantă, în acest context, şi atitudinea poliţiei de menţinere a pedepsei cu moartea, pentru că se consideră că doar ameninţarea cu pedepasa capitală îi reţine pe condamnaţii la închisoarea pe viaţă să nu organizeze revolte sau dezordini în închisorile americane.
Un alt argument în favoarea pedepsei cu moartea îl constituie dificultatea de înlocuire a acesteia cu o altă pedeapsă atunci când s-ar pune problema suprimării ei.
Această motivaţie a fost răsturnată de practica existentă în legislaţia a numeroase state din lume care au înlocuit pedeapsa capitală cu pedeapsa închisorii pe viaţă: munca grea (forţată) în Germania şi Belgia; ergastolo, (ce implică interzicerea de a mai vedea vreodată o persoană) în Italia, unde în anul 1973 pedeapsa cu moartea este înlocuită cu închisoarea pe o durată de maximum 40 de ani; închisoarea riguroasă pe viaţă în Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Suedia, Australia, Noua Zeelandă şi în alte state.
Se pune problema chiar de a reduce şi pedeapsa închisorii pe viaţă, pentru că menţinerea acesteia înseamnă „a demoraliza pe un condamnat atunci când nu-i oferi nici un stimulent pentru a se strădui să devină mai bun” 32.
Argumente contra menţinerii pedepsei cu moartea
Argumentele care susţin menţinerea pedepsei cu moartea au fost pe larg dezbătute şi combătute de către cei care sunt împotriva acestei orientări.
Astfel, o primă motivaţie se referă la caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea, precizându-se că viaţa este atributul cel mai de preţ al omului, care, odată suprimat, nu mai poate fi redat.
Se porneşte, astfel, de la respectul
(Cf. 28. ANCEL, M., Le problème de la peine de mort, în „Revue de droit penal et de criminologie” nr.5, Bruxelles, 1964, p. 388, apud la Poenaru, I., op. cit., p. 117;
29. POENARU, I., op. cit., p. 96;
30. UDREA, Mihai, Drepturile omului şi pedeapsa capitală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 70;
31. POENARU, I., op. cit., p. 123;
32. TANOVICEANU, I., Tratat de drept şi procedură penală, vol III, Bucureşti, 1925, p. 144) datorat vieţii şi demnităţii persoanei umane, fiind fondat, în dreptul penal, pe principiul umanismului dreptului penal.
De asemenea, în literatura juridică 33 se pune accent pe caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea, avându-se în vedere că în justiţie nu poate exista convingerea că pedeapsa cu moartea a fost aplicată întotdeauna infractorilor celor mai periculoşi pentru societate.
De asemenea, s-a afirmat că menţinerea pedepsei cu moartea este periculoasă, pentru că ea implică violenţa, iar societatea modernă are suficiente modalităţi de a-şi apăra indivizii altfel decât prin suprimarea vieţii celor care au comis infracţiuni foarte grave.
Caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea poate fi demonstrat şi prin argumente de tip religios şi moral sau etic.
Astfel, poate fi invocată religia creştină care nu permite suprimarea vieţii unui om de către altul sau de către un anumit organ competent dintr-o comunitate.
Pe de altă parte, faptul că se plăteşte cu aceeaşi monedă cuiva care a ucis, acest lucru ne face şi pe noi mai răi, în nici un caz mai buni.
Existenţa erorilor şi înscenărilor judiciare de-a lungul timpului constituie o motivaţie foarte puternică pentru aboliţionişti, care se bazează pe caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea şi pe ireversibilitatea fenomenului morţii.
Întotdeauna erorile sau înscenările judiciare au produs revoltă în conştiinţa colectivă a maselor, iar reabilitarea post mortem ori acordarea unor drepturi sau despăgubiri familiei celui executat pe nedrept nu au constituit soluţii viabile, accentuându-se consecinţele ireparabile ale suprimării vieţii.
De asemenea, aplicarea pedepsei cu moartea pe considerente rasiale constituie un temei al poziţiei adoptate de unii specialişti în dreptul penal, ce remarcau această practică în S.U.A în perioada 1930 - 1963 şi în anul 1966 în Republica Sud Africană, unde politica de apartheid era considerată politică oficială a statului.
A fost contestată vehement de aboliţionişti şi menţinerea pedepsei capitale în cazul infracţiunilor politice sau religioase. S-a subliniat, în acest sens, că un adversar politic trebuie învins prin forţa argumentelor invocate şi nu prin condamnarea lui la moarte, deci prin înlăturarea lui din societate.
În cazul săvârşirii unor infracţiuni religioase, se consideră că trebuie să existe o pondere între gravitatea infracţiunii comise şi sancţiunea ce se aplică pentru aceasta, în nici un caz neadmiţându-se punerea în practică a pedepsei capitale.
Orientări actuale privind pedeapsa cu moartea
Aplicarea pedepsei cu moartea pentru anumite infracţiuni
De obicei, pedeapsa capitală prevăzută de legislaţia statelor poate fi înlocuită cu o pedeapsă privativă de libertate sau, atunci când este instituită ca pedeapsă obligatorie unică, ea poate fi influenţată de o serie de elemente care vizează persoana infractorului sau de unele considerente de fapt.
Printre infracţiunile contra siguranţei interne şi externe a statului pentru care se aplică pedeapsa cu moartea, cele mai cunoscute sunt trădarea şi spionajul săvârşite fie în timp de război, fie pe timp de pace.
În Grecia, pedeapsa capitală este obligatorie pentru crime împotriva integrităţii naţionale. Pedeapsa cu moartea va fi pusă în aplicare în cazul trădării în Australia, Bulgaria, Canada, Filipine, Ghana, Indonezia, India, Iran, Irak, Pakistan, Polonia, Egipt, Republica Sud-Africană, Sri Lanka, S.U.A (în 23 de state federate).
Comiterea infracţiunii de spionaj determină pedeapsa capitală în: Iran, Maroc, Salvador, Spania, Turcia, Egipt, SUA şi alte state.
O serie de infracţiuni ce vizează siguranţa internă a statului, cum sunt rebeliunea armată, insurecţia, conspiraţia împotriva statului, atentatul la viaţa şefului de stat sunt sancţionate cu pedeapsa cu moartea în mai multe state, precum: Australia, Bulgaria, Guatemala, Indonezia, Iran, Laos, Maroc, Pakistan, Sudan, Turcia.
Comiterea crimelor de război, celor contra păcii şi omenirii au drept consecinţă aplicarea pedepsei cu moartea alternativ cu pedeapsa privativă de libertate în Bulgaria.
O serie de infracţiuni ce se referă la viaţa, integritatea fizică sau libertatea persoanei, cum sunt omorul, violul, răpirea vor determina pedeapsa capitală în: Afganistan,
(Cf. 33. POENARU, I., op. cit., p. 137 Australia, Canada, Filipine, Ghana, Guatemala, Iran, Irak, Liban, Maroc, Nigeria, Pakistan, Sri Lanka, Turcia, S.U.A (18 state federate), Republica Sud Africană).
Modalităţi de executare a pedepsei cu moartea
Modalităţile de executare a pedepsei cu moartea au fost multiple de-a lungul timpului, ele diferenţiindu-se de la un stat la altul.
În prezent, se urmăreşte executarea pedepsei capitale fără a înjosi persoana condamnatului şi utilizând acele mijloace care să facă moartea mai uşor suportabilă.
Astăzi, printre modalităţile cele mai cunoscute de executare a pedepsei cu moartea se pot cita: decapitarea, spânzurarea, împuşcarea, electrocutarea, gazarea sau injecţia letală.
Primul dintre acestea mai este menţinut în: Arabia Saudită, Dahomey, Coasta de Fildeş, Laos.
Spânzurarea s-a practicat îndeosebi în Marea Britanie şi fostele colonii ale acesteia. În S.U.A, la 6 august 1890, spânzurarea a fost înlocuită cu scaunul electric.
Astăzi, se mai practică această modalitate de executare a pedepsei capitale în: Afganistan, Australia, Canada, Etiopia, Ghana, India, Indonezia, Irak, Iran, Japonia, Noua Zeelandă, Pakistan, Sri Lanka, Turcia.
Împuşcarea, ca mod de punere în practică a pedepsei capitale, este prevăzută în unele legislaţii pentru săvârşirea unor infracţiuni cu caracter militar şi este întâlnită în: Argentina, Bulgaria, Camerun, China, Grecia, Mexic, Olanda, Peru, Senegal, Somalia.
Electrocutarea a fost practicată în special în S.U.A şi a fost contestată ca metodă prin care se execută pedeapsa cu moartea, întrucât s-a constatat că, de la caz la caz, decesul nu se instala imediat, ci se impunea aplicarea mai multor şocuri electrice 34.
Aceeaşi problemă s-a ridicat şi în cazul gazării, când este posibil ca moartea să nu survină instantaneu, ea depinzând de reactivitatea organismului.
Concluzii
Privind în ansamblu aspectele prezentate în această lucrare, se poate ajunge la o serie de concluzii ce se impun a fi subliniate.
Astfel, dincolo de a susţine sau nu pedeapsa cu moartea, considerăm că trebuie să existe întotdeauna o echilibrare între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa ce se aplică pentru comiterea acesteia.
În acest fel se atinge scopul instituit prin pedeapsă.
Societatea poate dispune de suficient de multe mijloace în afara pedepsei cu moartea, prin care să protejeze indivizii împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva infractorilor celor mai periculoşi.
Pentru o mai mare eficienţă, trebuie să se analizeze atent adevăratele motive ce determină creşterea criminalităţii pentru a o înlătura pe cât posibil.
Se impune a fi eficientizată şi activitatea poliţiei în găsirea criminalilor cărora e necesar să li se aplice sancţiuni severe.
În acelaşi sens, ar putea fi organizate de diferite instituţii etatice anumite campanii prin care să se dialogheze cu cetăţenii şi să se menţină un permanent contact între aceştia şi stat, afirmându-se 35 că „societatea trebuie să fie preocupată de cultura, de educaţia şi comportamentul membrilor săi”.
Din reglementările juridice la nivel naţional şi internaţional derivă, în mod cert, orientarea către abolirea pedepsei cu moartea în cele mai multe state ale lumii, întrucât acest curent contribuie la creşterea demnităţii umane, la punerea în evidenţă a importanţei drepturilor fundamentale, pedeapsa cu moartea neavând un loc legitim în sistemul penal al societăţilor democratice.
Această idee a fost dezvoltată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care consideră că „apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se bazează pe un regim politic într-adevăr democratic (...), pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului” 36.
(Cf. 34. BELIŞ, Vladimir, PĂTRU, Adriana, op. cit., p. 6;
35. STĂNESCU, Florin, Alexandru, op. cit., p. 29;
36. CEDH, 30 ianuarie 1998, Partie communiste unifié de Turquie et autres c/ Turquie, Recueil 1998-I, p. 45).
